Ecouri

RomaniaCiteste.ro

Ecouri – Sondaje – Opinii

Ancheta Contemporanul

La ce bun lectura în vremuri sărace?

Cassian Maria Spiridon

Talentul de cititor sau bucuria lecturii

Întrebat, înainte de a fi fost elev, ce vreau să mă fac, răspundeam laconic: astronom.  Stelele, cerul îmi păreau, la acea vîrstă, un mister de care merita să te preocupi. Descifrarea lor îmi dădea senzaţia unor aripi ce s-ar fi deschis în necuprins. Nici azi nu-mi pot desluşi prea limpede ce mă îndemna atunci să am o astfel de opţiune. Copil trăit la ţară, fără mijloace de Cassian-maria-Spiridoninformare, fără cineva din familie care să mă îndrume spre astronomie, fără, normal la cei 5-6 ani, cunoştinţe minime în domeniu, e greu de explicat şi va rămîne, în veci, o enigmă interesul pe care, e drept, nici astăzi nu l-am pierdut, pentru cosmologie. Am lecturat şi studiat numeroase tratate în domeniu şi cred, nu fără folos întru poezie. Cînd am învăţat alfabetul am început să ţin un fel de jurnal în cîteva agende mici, unde îmi notam scrupulos evenimentele importante, în viziunea mea, din ziua cu pricina. Gen: Am fost cu mama în vizită la tanti Eleonora, croitoreasa. Am fost serviţi cu prăjituri etc. Din păcate, aceste însemnări s-au pierdut. Ele, agendele, ar fi fost un bun prilej de psihanaliză, dar şi documente pentru, eventual, istoria literară. Oricum, lectura lor nu ar fi putut fi decît un lung prilej de amuzament. După un timp am renunţat la acest exerciţiu, dar nu şi la o lectură devorantă. De cînd am învăţat a citi, am fost unul din cei mai consecvenţi clienţi ai bibliotecilor. Îmi amintesc, în peregrinările mele, de la o şcoală la alta, dintr-o localitate în alta, aflat la şcoala din Negreşti, cum, prin clasa a doua sau a treia, m-am auzit citat la difuzor drept cititor fruntaş al bibliotecii raionale; de reţinut, tîrgul, astăzi oraş, era centru de raion şi, ca atare, avea şi staţie de radiodifuziune. Locuiam pe atunci într-o casă tip vagon, cum erau toate cele de pe strada principală, toate lipite una de alta, încît, cînd veneai dinspre gară, aveai senzaţia că intri într-un oraş american, de tip Western, de pe la sfîrşitul sec. XIX, prezentat ades în filme. Aşa că, doar cu puţină imaginaţie, te puteai aştepta în orice moment să apară ceva pistolari, să auzi împuşcături etc. Din fericire nu s-a întîmplat niciodată aşa ceva.

Casa tip vagon în care vieţuiam era lipită de o alta unde, în acei ani, se afla biblioteca. Pentru că nu-mi împrumutau decît două-trei cărţi de fiecare dată, iar eu citeam foarte repede, încă de pe atunci, eram obligat să frecventez asiduu biblioteca. La culcare, noaptea, visam cu ochii deschişi la posibilităţile realizării unei uşi secrete în peretele comun cu acel sanctuar al cărţii, prin care să pot intra şi, astfel, să mă delectez în linişte cu lectura oricărui volum, fără nici o restricţie cantitativă. Bineînţeles, dimineaţa, înaintea deschiderii, prin aceeaşi uşă m-aş fi întors, fără a lăsa urme vizibile. În reveriile mele, prin care îmi căutam căi de acces neîngrădite la carte, un adevărat coşmar era posibilitatea ca, absorbit de lectură, dimineaţa să fiu descoperit de funcţionarii bibliotecii. Aceste scenarii care m-au preocupat, nu puţin timp, au încetat odată cu strămutarea bibliotecii, din lipsă de spaţiu de depozitare, într-o clădire demult părăsită de foştii proprietari. Între timp am crescut şi, licean fiind, bibliotecarele cunoscîndu-mă şi trezindu-le oarecare încredere, cel puţin prin fidelitate şi permanenţă, erau îngăduitoare şi puteam împrumuta şi cîte zece-cincisprezece volume, cu privilegiul de a mi le alege direct de la raft. Aşa am ajuns, ani buni, pînă la terminarea liceului, un fervent vizitator al bătrînei case, şi astăzi în funcţiune.

Dar, de scris, practic, am încetat. Probabil, instinctiv, simţeam nevoia unei cît mai bogate şi complexe acumulări (culturale), iar lectura, în lipsa unui mediu propice şi a unui posibil model viu, era singura şansă. Am aplicat tehnica propusă de G. Călinescu încă înainte de a-i fi citit opera. Parcurgeam, pe cît posibil, autorii în întregime, la fel marile literaturi ale lumii. Semănam puţin, cred, cu personajul lui Giovanni Papini din Un om sfîrşit. În pofida faptului că nu mai înnegream foile, îmi păstrasem convingerea, prezentă din copilărie, că voi scrie, voi publica numeroase cărţi. Din liceu, de pe la 17 ani visam să fac o revistă. Şi această dorinţă a „evoluat”. Intrat la facultate şi constatînd că în regimul în care trăiam nu aveam nici o şansă să fac o revistă a mea, m-aş fi mulţumit să fiu măcar redactor. După ce am intrat în producţie – cum se spunea pe atunci, încet-încet mi s-a spulberat şi această iluzorie speranţă. A fost nevoie de o Revoluţie ca visul din adolescenţă să se materializeze.

Ştiam, încă de copil, că sînt preprogramat să scriu, aşa cum omul, în concepţia lui Konrad Lorenz, se naşte dotat de la început cu un program genetic şi etologic. Spre terminarea liceului, am pornit din nou să umplu foile cu scrisul meu imposibil. Am reînceput a scrie cînd am simţit şi am crezut sau mi-am închipuit că am ceva anume de spus, ceva ce îmi aparţine şi merită comunicat şi unor eventuali, prezumtivi sau, poate, iluzorii cititori. În fond, istoria are grijă să ne aşeze în timp, pe fiecare, la locurile noastre.

Sub cerul literaturii, nu mai puţin al literaturii române, încap toţi cei care au o fărîmă de talent şi în numele poeziei sînt capabili a renunţa la vanităţi şi a opta între drumul greu, fără nici o certitudine, al culturii şi iluzoria bunăstare. Cum spune latinul Per aspera ad astra.

Cu acest dicteu latin încheiam paginile publicate în revista nemţeană Antiteze, numărul pe martie-aprilie 2000. L-am reluat ca un bun preambul la tema propusă de Contemporanul. N-am fost unul dintre cei alfabetizaţi înainte de a fi elev. Motivaţia, din ce am aflat mai tîrziu, era determinată de experienţa cu una dintre surori, care, avînd pe fratele si sora mai mare elevi, la trei ani ştia să scrie, să citească şi să spună surprinzător de multe poezii, astfel cînd a început să frecventeze şcoala, vă imaginaţi în ce situaţie se afla, inclusiv cu ceilalţi colegi de clasă. Aşa că am fost „scutit” de a învăţa buchea şi nu mai puţin a număra, ştiinţă de care nu duceau lipsă, spre marea mea mirare, mai toţi cei cu care mă hîrjoneam pe uliţele satului.

Poate această „întîrziere” întru alfabetizare a fost o determinare suplimentară în nesaţul de lectură ce nici astăzi nu m-a părăsit. Pe de altă parte şi spre a citi ţi se cere, cred cu o convingere greu de clintit, talent de cititor. Fără un astfel de talent şansele sînt nule de a accede la lectură – una, pentru mine, dintre cele mai mari bucurii ale vieţii. Sigur, se poate trăi, şi chiar bine şi cu îndestulare, fără această bucurie, dar cu mare sărăcie sufletească. Dostoievski adesea, în paginile sale, precizează despre eroii săi că au sau nu talent de om. Aşa se întîmplă şi cu noi muritorii, avem sau nu talent de cititor. Este, o putem spune ca o certitudine, prima condiţie pentru un viitor scriitor, să fie hărăzit cu un astfel de talent. Dacă nu ai o astfel de chemare este puţin probabil ca talentul, dacă există, să îşi menţine vigoarea şi longevitatea fără cititul cărţilor, un nesfîrşit izvor de cunoaştere şi delectare.

Totodată, paginile scrise de tine sînt cu atît mai meritorii cu cît îndeamnă cititorul la alte şi alte lecturi.

De la Tărtăria şi Sumer, pînă astăzi, omul a încercat mereu să se povestească. Nu cred că va veni ziua cînd cartea va dispărea, poate atunci cînd omul îşi va refuza propria poveste, anulîndu-se ca fiinţă şi părăsind prin aceasta  mirabila lume a spiritului.

Gabriela Creţan

A citi, a scrie

A citi este strict necesar, a scrie literatură, nu. Poți rămâne un cititor admirabil; un cititor exemplar, adică inteligent, receptiv și concentrat, capabil nu numai să înțeleagă ce a gândit gabriela-cretan-romaniaciteste-roautorul, ci să adauge semnificații noi, să amplifice și să re-creeze în felul acesta textul asupra căruia zăbovește.

Pentru un scriitor însă cele două activități sunt indisociabile, se sprijină și se întăresc una pe cealaltă.

A citi

Cred că întâlnirea cu o mare carte nu este niciodată fortuită, așa cum nimic nu este aleatoriu în viață. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca, în momente de impas existențial, să-mi cadă în mâini o asemenea carte – devenită apoi pentru mine lectură fundamentală – care m-a ajutat să trec mai ușor prin clipe de mare restriște. Fie pentru că-mi povestea despre experiențe asemănătoare trăite de alții, fie pentru că reușea să-mi provoace mirarea, chiar uluirea, smulgându-mă în mod salutar din realitatea imediată.

Așadar, în ordinea argumentelor pe care le-am inventariat în favoarea lecturii, acesta e unul esențial: cărțile fac posibilă evadarea din carcera strâmtă, cenușie, igrasioasă a cotidianului, din constrângerea lui aici și acum, mai ales când acestea devin insuportabile. Nu, nu este vorba de rău famatul evazionism, ci de o eliberare, fie și vremelnică, prin mișcare ascensională, de o privire de sus, în stare să lărgească perspectiva asupra lumii și a propriei persoane. Și, uneori, mai rar, e drept, să confere evenimentelor trăite o conotație arhetipală.

Avem nevoie de lectură și pentru că a citi este un fel de a visa. Or, este dovedit științific că privarea de somn, așadar de vis, are asupra psihicului efecte catastrofice, chiar fatale. Deși în legătură cu funcția lui biologică există deocamdată numai presupoziții, un fapt cert este că visul este vital. Dacă nu pot înlocui visul natural, cărțile au în schimb posibilitatea să-l amplifice; ele ne permit accesul la visul comun al umanității, la ceea ce Jung a numit imaginile primordiale ale inconștientului colectiv, ne conectează la uriașul domeniu al gândirii umane, la noosferă, ne leagă de marea familie a semenilor, sporind prin asta gradul de omenesc din noi înșine.

Apoi, lecturile ne modulează și ne amplifică percepțiile și experiențele, le fac într-un fel, mai pregnante, mai intense, mai reale.Obiectele lumii, întâmplările prin care trecem sau la care asistăm capătă o radianță specială alcătuită din aluzii, rezonanțe și conotații livrești; poate că nu mai reușim să vedem lumea cu inocența copilului mic – și asta e o pierdere, desigur – dar ne distanțăm, în egală măsură, și de viziunea simplistă, mărginită, redusă la simțuri a ignorantului. Imaginea unui copac, de pildă, nu va mai doar un copac, ci poate să-și asocieze o bogăție de sensuri (arborele vieții, axis mundi, pomul cunoașterii binelui și răului, un psalm al lui Arghezi ș.a.). Firește că asemenea asociații se petrec spontan, involuntar, dincolo de rațiune și, cel mai adesea, subconștient sau la periferia conștiinței.

În plus, în afara celor văzute, pipăite, mirosite, gustate, cărțile fac posibil accesul la lumile nevăzute, existente sau posibile. Ca și la cele inexistente și imposibile, dar conceptibile.

Citim pentru a pune ordine în haos, pentru a degaja un sens; căci universul cel mare, ca și universul cel mic, „cercul strâmt” în care ne mișcăm ne oferă o imagine stupefiantă, la propriu, o înfățișare incomprehensibilă, în stare să ne sfărâme bietele minți. Și cum existența noastră efemeră, repede trecătoare, nu ne permite să refacem pe cont propriu istoria intelectuală și spirituală a umanității, recurgem la un întreg șir de filosofi, cugetători, iluminați care au trăit și au meditat înaintea noastră; cărțile lor chiar asta fac, fiecare după puterile autorului: trasează în haos abscise și ordonate în încercarea de a da un sens celor aflate deasupra puterii noastre de înțelegere.

Prin lectură căutăm răspunsuri la întrebările fundamentale, la frământările noastre existențiale; dar, și în cazul în care le găsim, ele se dovedesc provizorii; ideile, teoriile, viziunile, paradigmele sunt mișcătoare ca nisipurile pe care nu poți turna o fundație. Cărțile trimit mereu la alte cărți care suscită noi și noi interogații, într-o serie indefinită și inepuizabilă,sporind astfel setea noastră insațiabilă de sens; un act sisific și totuși salvator, fiindcă destinul uman este chiar această căutare fără sfârșit. Căci, după cum o spun înțelepții, mai importantă decât ținta este călătoria.

Există și o parte întunecată a lecturii. Sunt și cărți considerate nocive, toxice: cele care îndeamnă la violență, la crimă, cele care activează instinctele bazale, cele care, ținând de divertismentul de joasă factură, îndeamnă la lene mintală și altele încă.

Și totuși să nu uităm, cartea e un obiect, iar obiectele în sine sunt inocente. Sau neutre din punct de vedere moral. Doar atitudinea noastră față de ele le face periculoase.

Dogmatismul, cu varianta lui extremă, fanatismul, și-a dovedit, de-a lungul istoriei, ca și în actualitate, forța distructivă. Asemenea atitudini divulgă, între altele, și un deficit de inteligență. Interpretarea în literă și nu în spirit, mai ales a cărților care propovăduiesc adevăruri dincolo de rațiune, duce, după cum vedem în jurul nostru, la confruntări sângeroase.

Mai puțin gravă pentru semeni, dar anchilozantă pentru propria persoanalitate, este tendința de a acumula cunoștințe și informații, insuficient procesate mintal și slab sau deloc integrate în ansamblul cognitiv. O formă specială și subtilă a acestei propensiuni, atunci când cunoștințele țin de domenii intelectuale academice, este ceea ce eu numesc „erudiția ca podoabă”. Omul, satisfăcut de sine își etalează în fața celorlalți, sau își admiră de unul singur, coada de păun multicoloră. Nimic nu-i mai pare problematic, are la toate cele răspunsuri prefabircate. Gândirea proprie nu riscă nimic, ea e blindată de cunoștințe deja validate, înfășurată ca într-o plasă în ideile altora, o plasă din fire inextricabile, care-o protejează în aceeași măsură în care o leagă fedeleș.

Revenind la cărțile periculoase: desigur că nu cărțile trebuie arse, remediul e de ordin intelectual și educativ și înseamnă o rafinare a discernământului și a capacității de discriminare în selecția lecturilor și mai ales în interpretarea lor, care trebuie să lase loc deschiderii spre o bogăție de sensuri.

A scrie

Pentru că scriu, cu predilecție, poezie, vă voi face o mărturisire despre motivul acestei opțiuni.

Scrisul /poezia/ este pentru mine o continuă experiere a limitelor. Și o muncă întru trezie și iluminare. Căci, în aceste vremuri ale „dezvrăjirii”, numite emfatic postmoderne, dominate de principiul cantității, de un relativism extrem, pulverizant și, în consecință, de o neaurită mediocritate, eu încă mai cred într-un sens transimanent, care lucrează simultan în interiorul și în afara noastră. Îl putem numi Dumnezeu sau principiul sau Punctul Omega, îl putem numi Sufletul Lumii sau Sinele superior, îi putem spune oricum, pentru că nu există un concept omenesc în măsură să-l curpindă. Numai simbolul, țintind spre o realitate transcendentă și inepuizabilă poate sugera reverberațiile lui numinoase. Și, desigur, mitul, care, ne spune Ananda Coomaraswamy, este înfăţişarea penultimă a adevărului.

De aceea, credința mea este că poetul – artistul în general – face parte dintre acei puțini chemați să proiecteze în lume acest arhetip central al făpturii omenești care este imaginea lui Dumnezeu.

Poetul este un om aflat pe cale, angajat într-un dificil și mereu riscant proces de inițiere, iar arta sa are – sau ar trebui să aibă – o funcție soteriologică, de recuperare a unității omului cu divinitatea și de resacralizare a lumii.

Pentru că am această convingere, poezia este pentru mine o muncă pe care mi-am asumat-o, mi s-a dat, este Calea mea. Și orice cale este o muncă. În termeni porfani, noi obișnuim să numim această cale vocație; nu cred că o vocație este mai presus decât alta și nici măcar că ea ține strict de domeniul intelectual. Important este sentimentul interior că ești pe drumul tău, ca și devoțiunea cu care te angajezi pe această traiectorie. Cu această condiție, toate căile sunt echivalente și aș putea spune că există tot atâtea căi spre Dumnezeu câte făpturi sunt în lumile toate.

Firește că opera scrisă este foarte importantă, dar importanța ei provine tocmai din faptul că e un instrument de realizare a unei transmutații de conștiință, de atingere a acelei stări pe care misticii o numesc metanoia.

Opera scrisă este necesară, dar într-un fel secundar; adevărata operă este, așa cum o spuneau alchimiștii și întreaga tradiție hermetică, omul transformat, omul iluminat.

Și totuși, scriem pentru că avem nevoie să împărtășim cu ceilalți și să fim confirmați în experiențele noastre de trăirile lor, fie că aceste experiențe sunt extatice sau infernale, ambele tipuri fiind, în egală măsură, trepte ale procesului de inițiere, sau, cum ar spune Jung, de individuație.

Semnul că aceste gânduri nu rămân o pură retorică, un simplu joc intelectual, ci că ele sunt consubstanțiale operei scrise îl avem atunci când, deschizându-i copertele, cititorul și autorul se întâlnesc într-o comuniune de taină, pentru a-și vorbi unul altuia de la înger la înger, de la Sine la Sine. Or, pentru noi, cei care scriem, rolurile sunt, succesiv și permanent, interșanjabile.

Și pentru că mi s-a dat privilegiul de a fi avut drept maestru un mare poet, Cezar Ivănescu, nu pot să închei fără a cita un gând al lui, devenit pentru mine un articol de credință:

„Artistul trăieşte în lume, şi dacă Dumnezeu l-a trimis în lume, nu se poate reîntoarce la Dumnezeu decît prin arta lui, prin scrisul lui, aceasta e yoga lui, jugul lui, crucea lui, singura sfinţenie posibilă pentru artist… Să poţi trece prin întunericul cel mai cumplit, cum am trecut eu, nu ai decât rugăciunea şi scrisul… Sigur, ar mai fi muzica şi mai adîncă decît ea, tăcerea…Scrisul rămâne o artă pe deplin umană şi divină, scriind poţi face acel semn ca abisul în care să se resoarbă lumile, scriind, hârtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu…” Cezar Ivănescu

***

Am visat cândva că aveam o carte minunată; deschizând-o, am văzut că literele ei erau încrustate în diamante și pietre scumpe scânteietoare. Acolo, în ea erau, știam asta, toate răspunsurile la întrebările mele, era Sensul lumii și al meu în lume. Spre dezolarea mea, n-am putut citi niciun cuvânt. Probabil, e cartea pe care trebuie s-o descopăr în interiorul meu și s-o rescriu, mi-am spus la trezire. Nu neapărat pe hârtie, unde nu putem prinde decât fragmente disparate, ci, poate, cu urmele pașilor pe care-i las în trecerea mea pe pământ.

Horia Pătraşcu

Eroismul absurd al lecturii

și suicidul cerebral

Să ne imaginăm că, mult timp după ce pământul își va fi scurs pentru totdeauna ultima picătură de viață, un supraviețuitor al dezastrului planetar, închis într-o vastă bibliotecă intergalactică pe care lumea o va fi lăsat în urma sa, termină ultimul rând din ultima carte scrisă de mâna unui om… Ce senzație va încerca eruditul post-apocaliptic? Nelămurire, incertitudine, dorința de a reciti, nostalgie… Orice ne putem închipui – mai puțin, în mod curios, horia-patrascu-contemporanul-romania-citesteatotștiința, sentimentul omniscienței. Eruditul care va fi citit totul – va ști la fel de puțin ca și noi, cei care, prin limitele naturale ale vieții noastre, nu putem avea acces decât la un minim de bibliografie minimală. Eruditului care ar citi toată biblioteca lumii i-ar rămâne necunoscute cărțile pierdute, dispărute, la fel ca și cărțile care ar fi putut fi scrise în prezent și în viitor. În sfârșit, în urma parcurgerii întregii bibliografii umane – și presupunând că nu are acces la vreo altă sursă de cunoaștere – eruditul ar rămâne la fel de confuz – o confuzie super-doctă – în privința întrebărilor fundamentale pe care și le-a pus dintotdeauna omul: există Dumnezeu, există libertate, este sufletul nemuritor etc. etc.

Această imagine extremă a eruditului post-apocaliptic arată că biblioteca este, ca și lumea însăși, infinită. O experiență ultimă, încheiată, completă a lecturii este imposibilă așa cum este inconceptibilă o experiență ultimă, încheiată, completă a lumii. Și într-un caz – al lecturii – și în celălalt, al trăirii lumii, – sfârșitul este o întrerupere bruscă a unui parcurs niciodată încheiat, niciodată dus până la capăt. Experiența lecturii, ca și experiența lumii, este în mod esențial incompletă, in-finită. Lumea cărților, a ideilor, este, ca și lumea vieții, interminabilă, un fenomen insaturabil, posibil doar cu condiția neîmplinirii lui, a neumplerii lui.

De aceea, a citi ca și a trăi, a continua să citești și să trăiești conștient fiind de această esențială, fundamentală, incompletitudine a lor reprezintă un act de eroism. Folosesc aici sensul pe care l-a dat Camus acestui termen, în descrierea pe care o face omului absurd: aceea de continuare a unui efort – care conform standardelor propriei rațiuni – pare, este zadarnic. Scopul ultim al lecturii este de neatins; a continua să vreau să citesc deși știu că nu voi putea niciodată epuiza obiectul cunoașterii înseamnă a-mi funda rațiunea pe un temei profund irațional, căci sensul oricărui efort este de a-și atinge scopul. Or, eroismul nostru este să ne comportăm ca și cum acest lucru ar fi posibil deși știm că este imposibil. Nu altfel acționează asupra noastră idealul fericirii – înțeleasă ca experiență totală, globală, completă a vieții: putem suporta bucățile de viață care ne sunt date, fragmentaritatea, caracterul ei profund lacunar și episodic, provizoriu și imprevizibil doar întrucât avem ideea regulatoare a fericirii ca experiență totală și unitară a vieții; acest de-negăsit leagă, unește toate căutările noastre.

Or, a lega – în scopul descoperirii adevărului – este și sensul profund al lecturii, al logosului. De când a apărut, mult înainte de a fi învățat să scrie omul a legat – pământul de cer, cauzele de efecte, întâmplările de destin. Înainte să fi scris un singur rând – omul a fost lector, cititor în marea carte a naturii sau a dumnezeirii, după cum ne spune Hugo de Saint-Victor. Omul a pus în legătură, deci a citit, semnele pe care i le-a scos înainte lumea sau viața. Odată cu apariția omului obiectele și fenomenele naturii devin semne, iar lumea și viața o carte, o carte fără sfârșit.

În raport cu această primordială carte – cărțile omului, în general creațiile sale – sunt cărți de citire, cărți prin care povestește, interpretează, traduce sau descifrează ceea ce a citit sau crede că a citit în marea carte a lumii și a vieții. Orice literatură – scrisă sau orală – este secundară în raport cu această primă Carte.

Așa încât, întorcându-ne la eruditul nostru post-apocaliptic, presupunând că acesta nu a cunoscut niciodată pe viu, ci numai din cărți viața pământească, este sigur că nu ar înțelege nimic chiar dacă a citit absolut tot din ce a lăsat scris mâna omului. Știința omului simbolizează trăirea lumii de către om, are o semnificație numai în raport cu lumea, este un corelat al lumii. În absența lumii, în absența experienței vieții – toată știința și toate bibliotecile devin incomprehensibile, hieroglife indescifrabile, căci nici un semnificant nu are semnificație în lipsa experienței referențialului. Știința omului nu are nici un fel de autonomie, ea există și rezistă numai împreună și numai în interiorul lumii sale.

Cunoașterea este pe de o parte neautonomă, pe de altă parte (și poate tocmai de aceea) inepuizabilă, infinită. Cunoașterea este relativă la lume și la viață – neputând niciodată să o înlocuiască, incapabilă ca prin simbolurile, literele și numerele ei să-i extragă esența – și să o păstreze dincolo de ea (înțelepciunea omului este doar a acestei lumi). Aceste două neajunsuri fundamentale ale cunoașterii – infinitatea și lipsa sa de autonomie – într-un cuvânt incompletitudinea sa ne solicită la maximum eroismul nostru absurd. Acela de a continua să citim în cartea Lumii și în cărțile oamenilor cu toate că știm că nu există capăt al acestui efort și nici sens dincolo de lumea și viața de aici, că efortul nostru – absurd – există doar în acest cadru de referință.

A proceda altfel însă – a renunța, rațional, la efortul absurd de a citi o carte fără sfârșit – înseamnă a te sinucide cognitiv, cerebral. Iar sinuciderea este, după Camus, o falsă rezolvare a problemei, o soluție care dizolvă viața însăși. Viața absurdă este, din punct de vedere moral, mai rațională decât sinuciderea – oricât de „logică”.

De aceea am putea să interpretăm procentajele care-i indică pe cei ce nu au citit sau nu citesc nicio carte – drept sinucigași cerebrali, sinucigași cognitivi. Oamenii care renunță să mai caute (înțelegerea sau fericirea) pe motivul – perfect îndreptățit – că această căutare este complet inutilă sunt pe cât de raționali pe atât de morți. De altfel, moartea este tot ce poate fi mai rațional – static, previzibil, logic. Spre deosebire de viață – dinamică, imprevizibilă, absurdă…

Simona-Grazia Dima

Aparenta gratuitate

De ce nu pot fi, oare, convinsă că viitorul cărţii, deci, implicit, al scrisului şi al cititului, ar fi umbrite de grele ameninţări? De ce refuz să mă mă contaminez de panică şi reuşesc să-mi păstrez seninătatea, oricâte ironii sau cugetări sceptice, blazate mi s-ar rosti în preajmă? Probabil fiindcă aparţin irevocabil unei rase (desuete?) de îndrăgostiţi care n-au cum să-şi renege credinţa. Nici să vrea. Astfel m-am format de o viaţă şi un trecut de bucurii datorate cărţii nu se şterge. Va pulsa tSimona-Grazia-Dima-recital-romania-citesteotdeauna luminos undeva în firidele inimii. Acolo unde şopotesc undele unui jurământ niciodată patetic, niciodată pronunţat cu voce tare. Aşa cum nu vorbim apologetic despre ochii care ne-au vegheat copilăria, despre zidurile între care am crescut.

Pe de altă parte, lumea internetului, în pofida imensităţii sale, formată şi din cărţi, nu numai din imagini, nu se suprapune universului cuprins într-o carte. Indică, rezumă, dar nu poate detalia. Se mulţumeşte să trăiască din cules. E o diferenţă fundamentală, una de percepţie, de situare distinctă faţă de năzuinţele profund omeneşti. Scrisul, cititul sunt creatoare. Pe acest paralelism, pe această eternă necoincidenţă se întemeiază şi certitudinea mea (iremediabil optimistă) că spaţiul cărţii e unul de neînlocuit.

Unii, cu voci negativiste ce răsună, parcă, de când lumea, afirmă foarte siguri de ei că însuşi mersul societăţii se desparte din ce în ce de poetic, fără nicio pierdere, şi, deopotrivă, fără regrete inutile, de utopiile cărţii. Pe de altă parte, cititul are şi va avea mereu adepţii săi.

Nu contrazic pe nimeni, nu are rost să polemizez, doar ştiu că opiniile, pentru a dura, trebuie să se datoreze unor resorturi lăuntrice. Iar argumentul cel mai convingător rămâne, totuşi, exemplul personal, credinţa adeverită printr-o viaţă consecvent dezvoltată, crescută din ea. Nu ai cum să justifici o iubire. Rişti să pari un cavaler caraghios, într-o armură scârţâitoare cutreierând fără rost o lume hipertehnicizată. Sau un iepuraş rătăcit pe o pajişte străbătută în toate direcţiile de dihănii carnivore. Îi înveseleşti pe alţii cu mutra ta de Ariel, cu pledoaria ta neauzită: „Sunt un elf graţios şi fantasmagoric, scuzaţi-mă că exist, binevoiţi a mă lua aşa cum sunt”. Şi să-ţi găseşti, precar ghemuit, un loc între boturi colţoase, între labe pătate de sânge. Exagerez, de bună seamă. dar, atâta timp cât nu mă îndoiesc că omul se desăvârşeşte prin căutarea sa spirituală, căreia învelişurile materiale îi servesc numai drept suport, nu mă pot opri să observ invazia petrecută zilnic, bruscarea exercitată asupra minţii noastre, fără a ne afecta, desigur, sinele profund, alcătuit din pace şi beatitudine, ci doar obscurizându-l. O agresivitate a tranzitoriului, a eficienţei, a foamei de epidermic, niciodată saţiată, este marca vieţii acestei epoci grăbite să ne invite alături de ea, să-i fim aproape, să ne pierdem în ea. Să plonjăm oare cu capul înainte într-o colcăială de nepotolit?

Fie că ne aflăm pe cărări cibernetice, fie că ne răpeşte cu falsele sale modele, toată această desfăşurare de forţe necontrolate de o viziune superioară maschează, de fapt, lăcomie, dezechilibru, o stare de disconfort, un pragmatism – veşnic neîmplinite. În schimb, tocmai prin imuabilitatea sa aparentă, cartea ocroteşte o mişcare nesfârşită, căci ea aparţine sufletului şi spiritului, trecutului şi prezentului nostru, contopite într-un timp „liturgic”. După ce fulguraţiile de pe ecran sau ţipetele din stradă încetează, din voracitatea lor nu mai rămâne nimic. Alte şi alte forme, de semnificaţie egală, le iau locul; noi personaje cu mâinile ridicate, noi revendicări se fac auzite.

Dar să fie asta totul? Artistul, aşa cum spunea James Joyce, se aseamănă divinităţii, prin aceea că preia cotidianul şi-l transmută în Sfânta Pâine a liturghiei. Cititorul, partenerul nobil al artistului, recreează cartea, îi împrumută propriul entuziasm, propria energie. Aşadar, să nu scăpăm din vedere faătul că, sub puzderia de valuri, de încreţituri oceanice, există un fluviu subteran, un model: Marea Carte. Nobilă în gratuitatea sa, respirând egal, fără grabă, o mulţumire deloc nu e factice, ea va reverbera întotdeauna.

Cristian Fulaş

A scrie – a citi

La o privire obiectivă, a scrie și a citi sunt acțiuni simple, lucruri pe care le facem zi de zi. Aceste verbe, însă, capătă un cu totul alt înțeles dacă le așezăm sub semnul filiației. Căci, întreb eu, nu aici stă moștenirea cea mai întreagă a fiului sau fiicei, nu aici sunt rădăcinile cele mai adânci ale unui eventual orizont cultural, nu aici, în relația dintre aceste două cuvinte, stă moștenirea noastră cea mai de preț, ca muncitori cu litera? Datorăm lucrul cel mai simplu și cel mai complicat, litera, unei instanțe care nu poate lua altă formă decât pe aceea a Părintelui. Nu ne pCristian-Fulas-romania-citeste-contemporanulutem disocia, în scris, de această relație, nu se poate pleca din acest față către față care e esența comunicării, care va fi stat la baza vorbirii și, la un moment dat, va fi instituit în ființa noastră instanța Literei.  A scrie și a citi trebuie întotdeauna reduse la literă, la ceea ce este cel mai simplu, la forma lor cea mai evidentă și palpabilă. Că, pe drumul unui scriitor, lucrurile se complică și literele devin silabe, cuvinte, propoziții, fraze, paragrafe, cărți, și asta e adevărat. La fel cum e adevărat că elementele unei picturi vor institui, în cele din urmă, tabloul. Dar datoria mea, a noastră, este să păstrăm Litera ca memorie, ca moștenire și misiune. Să plecăm întotdeauna dinspre miracolul celui mai mic element posibil, Unicul element care instituie posibilitatea scriiturii, și să purtăm cu noi prezența lui, epifania unui semn pe o pagină goală. Poate că drumul e, totuși, înapoi. Poate că la un moment dat voi descoperi, ca scriitor, litera care definește lucrurile și care poate spune, ca semn prezent, tot ceea ce azi spun în cărți întregi, în ordinea unui discurs.

Eu văd scriitura ca pe o încercare, aproape întotdeauna ratată, de a spune simplitatea unei priviri, a unei vorbe, a unei litere. O văd ca pe o respirație sacadată, ca pe încercarea alergătorului de maraton de a mai parcurge un metru, de a mai face un pas. Ea e drumul către relația pierdută, către ceea ce nu mai poate fi spus în întregime și trebuie reluat, în infinite metamorfoze, pentru a spune elementul cel mai simplu din privirea fiului către tată sau din întrebarea elevului față de profesor. E o formă de venerație în a scrie, așa cum citirea ne apropie de formele în care ceilalți au căutat lucrul pe care îl căutăm și noi. Nu va exista niciodată, sunt sigur, vreo formă care să implice lectura sau scrisul complete, dar știu că drumul acesta mă apropie, cu pași infinitezimali, de ordin sub-literal, de scopul literaturii.

Iar dacă vreodată, printr-un miracol, voi găsi acel lucru pe care îl caut prin scriitură și lectură, atunci se poate spune, fără a greși, că îmi voi fi plătit mare parte din datoria pe care am acumulat-o în ziua când am învățat prima literă. Până acolo mai e drum lung, însă, până acolo probabil mai am să mă descopăr pe mine și mai sunt nenumărați pași.

Iar drumul, drumul acesta lung, nu se poate desfășura decât pe două coordonate: A citi și A scrie.

Daniela Lungu

De ce citim, de ce scriem

Un filosof englez contemporan, Roger Scruton, spunea că dacă ai fi cerut oricărui om educat care să fi  trăit undeva între 1750 şi 1930 să definească scopul artei, muzicii, poeziei, răspunsul ar fi fost unanim: frumuseţea. Intre timp lucrurile s-au mai schimbat începând cu sculptorul francez Marcel Duchamp care, la începutul secolului XX a expus într-o galerie un pisoar susţinând că este o operă de artă. Artistul a motivat gestul său ca fiind o reacţie la lumea pictorilor, aceştia pierzânnd timpul căutând doar tehnici picturale fără să se mai pună preţ pe mesajele artei lor.

Duchamp a amprentat fără să vrea tendinţele artelor pentru tot secolul XX , amprentă care se  extinde iată şi în secolul XXI.

Trăim intr-o lume care fiinţează aproape numai în pragmatic, în concret, în real, în ceea ce îi procură satifacţia imediată a lucrului util: o mâncare bună, o haină frumoasă şi confortabilă neapărat scumpă, o maşină elegantă. Deîndată ce are o haină frumoasă, vrea una şi mai frumoasă şi o maşină şi mai scumpă asortat la  un gadget şi mai performant decât cel deţinut în present. De aceea, pisoarul lui Marcel Duchamp a avut succes încă de la bun început.

 Nimeni nu devine mai fericit adunând cu nesaţ astfel de ‘’comori’’.

Suntem agresaţi din toate părţile de mesaje care ne fac să dorim lucruri‚‚utile’’, din ce în ce mai multe.  Dorinţele astfel născute ne ţin mintea ocupată, ne orbesc şi ele sunt cele care ne înscriu în nebuneasca cursă spre a le obţine. Nu prea există ieşire din acest spaţiu decât dacă Think Outside Of The Box  (Gândeşte în afara cutiei). Sintagma devenită între timp clişeu, a apărut în anii 70 şi dorea să promoveze gândirea neconvenţională, gândirea laterală. Îndemna la a nu face şi spune ceea ce este evident,  ci la căutarea de soluţii şi idei novatoare. Pe scurt, fii creativ! Iată de ce avem nevoie de lectură de calitate! E o dovadă de creativitate în a te extrage din cursa consumeristă preferând să îţi hrăneşti spiritul. Suntem chemaţi prin lectură la a ne descoperi pe noi înşine dincolo de efemerul poleit sau sumbru al realului.

Ne regăsim părticele din fiinţa noastră pierdute între filele unei cărţi al cărei autor rezonează cu noi si cu năzuinţele noastre de cândva. Şi cât de mare e bucuria regăsirii cu tine însuţi!

 Un scriitor, un poet, un om simte şi se afla pe aceeaşi frecvenţă cu noi. Se aşterne la scris dăruindu-se celorlalţi pe sine însuşi. Ce poate fi mai frumos?

In secolul 4 i.Cr., Platon scria că oamenii sunt pelerini în această lume, aspirând permanent dincolo de ea spre tărâmul etern în care ne vom uni cu Dumnezeu. Această aspirare continuă este răspunsul la întebarea din titlu, de ce avem nevoie de lectură, de ce avem nevoie de artă, de ce avem nevoie de frumos. Pentru că sufletul nostru tânjeşte după perfecţiune care este numai şi numai a divinităţii. Atâta vreme cât în inima societăţii noastre mai pâlpâie credinţa într-o divinitate transcedentală, va fi creaţie, va fi pictură, va fi poezie, va fi muzică chiar dacă alte pisoare vor mai popula galeriile de artă şi unele cărţi din librării. Oamenii se vor lăsa hrăniţi, înălţaţi, spiritualizaţi prin lectură de calitate, pentru că doar astfel îşi vor exprima particulele divine din care sunt făcuţi, rătăcite printre faldurile materialiste suprapuse abundent peste Eu-ul cel real.

De ce scriu eu. Nu ştiu de ce scriu alţii, dar eu scriu pentru că altfel nu pot. Există înăuntrul meu o energie care atunci când depăşeşte un prag critic trebuie să iasă afară. Prin scris. Scrisul este cathartic pe de o parte. Pe de alta parte e dincolo de  nevoia pe care e musai să ţi-o satisfaci atunci când zgurile s-au adunat şi dau să iasă ca un Vulcan la suprafaţă. Este o datorie, cea mai scumpă şi mai aspră datorie a unui om: creaţia. Este datoria pe care o întorci Celui care te-a creat.  Când i-a trimis pe Pământ, Creatorul a pus în sac fiecărui om un talant, doi talanţi, cinci talanţi. Cei care şi-au înmulţit talanţii, au fost lăudaţi, cel care l-a îngropat, a fost mustrat. Mai scriu pentru că nu există bucurie mai mare pe lumea aceasta decât atunci când îţi vezi opera terminată, oricare ar fi ea: un poem, un tablou, o casă, o masă făcută de mâinile tale. Scriu din narcisism. Da, mă bântuie ideea că ştiu mai multe şi trebuie să le spun şi celorlalţi. Scriu de frică.  De moartea cea veşnică, cînd nimeni nu va mai şti că ai fost, că ai respirat, că ai iubit, că ai plâns, că ai râs. Scriu ca să las ceva după mine şi dacă un singur om din fiecare generaţie care îmi va urma, va zâmbi sau va lăcrima la citirea a două vorbe scrise de mine, mi-e destul. Scriu ca să nu pierd timpul pe care mi l-a hărăzit Domnul. Şi mai scriu pentru că doar aşa, eu, Daniela Lungu aflu cine sunt. Am descoperit că scrisul mă descoperă încă de la vârsta de şase de ani. De atunci, până la cei cincizeci pe care îi am, tot aflu lucruri despre mine. Unele bune, altele mai puţin bune. Scriu pentru că-mi sunt datoare să ştiu cine sunt şi ce treabă am pe acest pământ.

Ramona Ardelean

Cititul ca dimensiune a interiorității

Ar fi interesant de făcut un studiu sau de stabilit măcar o legătură între nivelul tot mai scăzut al cititului, al lecturii și nivelul tot mai ridicat al îmbolnăvirii, înstrăinării sau alienării unui individ sau unei națiuni. Înțeleg că România, alături de Grecia, ocupă la citit ultimul loc.

De aceea, am să-ncep prin a-mi exprima principala îngrijorare, aceea că absența cititului ar putea duce cu timpul la dispariția unei dimensiuni fundamentale, aceea a interiorității, omul Ramona-ardelean---Romaniaciteste-contemporanulnemaifiind capabil să se adâncească în sine, să „locuiască” în sine, să-și creeze un spațiu interior, o casă, un „acasă”. Ori, marele beneficiu al cititului este de a favoriza în cel mai înalt grad descoperirea interiorității prin faptul că permite receptarea, ascultarea cu propria voce, emoție, gândire și conștiință a unui conținut scris, gândit și trăit de altcineva, cititorul și scriitorul devenind o singură interioritate și întâlnindu-se dincolo de barierele spațio-temporale, într-o dimensiune a simultaneității și contemporaneității. Cititul ne face, așadar, contemporani cu marile spirite, situații și evenimente, comprimând trecutul, prezentul și chiar viitorul omenirii în dimensiunea unică a interiorității, a lăuntricului.

Cel ce citește trăiește nu doar mai multe vieți, ci devine într-un anume sens nemuritor, spiritul lui, sinele lui, conștiința lui dilatându-se incomensurabil și îmbrățișând, la limită, întreaga lume. Dimpotrivă, cel ce nu (mai) citește trăiește doar propria viață și nici pe aceea complet, întrucât existența lui se îngustează periculos de mult, cade în particular, în idiomatic, se idiotizează și atomizează, rupând legătura, conexiunea cu întregul, cu universalul până la a deveni doar o „existență întru imediat și pentru securitate”.

Acest gen de existență, pur exterioară, în care omul, secat și văduvit de interior, nu mai are unde să se retragă, să „locuiască”, să viseze, să reflecteze sau să mediteze devine de departe cel mai nociv prin gradul ridicat de entropie pe care îl implică, responsabil de îmbolnăvirea spirituală a omului și de alienarea sa. Astfel, dispariția treptată a interiorității permite entropiei să crească și să tindă spre maximum. Iar faptul că România se situează pe ultimul loc la citit, adică la interioritate sau interiorizare face ca și ultima noastră rezistență, „rezistența prin cultură” să cedeze, să se frângă și să cadă…într-un vid interior, fapt ce explică în bună măsură gradul avansat de entropie al societății românești la toate nivelurile și subnivelurile ei.

Ar putea exista, deci, o sminteală mai mare decât aceea de a nu (mai) citi? Și care ar fi aceasta?

Aura Christi

Beduinii desăvârşirii

A fi cărturar este, indiscutabil, un privilegiu şi, totodată, o limită. Dacă în topografia afirmaţiei de adineaori am înlocui substantivul de genul masculin cărturar cu alte noţiuni, oarecum înrudite – de pildă, poet, romancier, critic şi istoric literar sau scriitor – cred că adevărul emis n-ar avea câtuşi de puţin de suferit. Niciodată acest adevăr nu mi se dezvăluise cu atâta Aura-Christi-romania-citestepregnanţă ca în acel miez de martie, care – departe de a fi decis – mai pendula între o iarnă şovăielnică, uneori, aspră, şi o primăvară aşezată sub semnul promisiunii de a întârzia. Era o zi decisă să contrarieze cu voioşie solemnă promisiunile acelui început de primăvară; un soare bezmetic îmbăia totul într-o lumină impetuoasă, care făcea abstracţie de nuanţe, zăgazuri, cutume, educaţie, sentimente, vise, pregânduri, noţiuni, aşteptări. Mă aflam într-o sală spaţioasă, în faţa a peste şaptezeci de elevi şi profesori din oraşul lui Nichita Stănescu şi Ion Luca Caragiale. Colegiul naţional ce poartă numele unuia dintre cei mai mari poeţi români din perioada postbelică ni s-a părut din capul locului unul dintre locurile faste, pentru a susţine campania naţională România citeşte, tocmai lansată sub auspiciile revistei Contemporanul, ajunsă la ceas aniversar: în 2016 se împlinesc 135 de ani de la înfiinţarea acestei publicaţii, care face parte din patrimoniul României şi care – de mai bine de douăzeci şi cinci de ani – e un instrument în lupta pentru valorile naţiunii române într-o lume ale cărei valori şi repere sunt puse la încercare de decadenţă, globalizare şi menghina politicilor corecte atunci când nu e clătinată de impostura avidă să-şi consume gloria şi oportuniştii grăbiţi să profite de haosul instaurat odată cu schimbarea regimului social şi organizat în favoarea unei minorităţi profitoare, o parte a acesteia învăţând din mers să-şi lubrifieze mecanismele de manipulare a maselor şi să aplice terapia şocurilor, descoperită în laboratoarele Şcolii de la Chicago.

Faţă în faţă cu peste şaptezeci de elevi ajunşi la majorat şi câţiva profesori, aşteptasem câteva minute necesare reculegerii şi începusem să vorbesc aşa cum am făcut nu o dată pe parcursul turneelor, conferinţelor şi lecturilor publice susţinute în ţară şi în străinătate, când în majoritatea cazurilor am avut norocul unui public pregătit, deschis, receptiv şi nelipsit de curiozitate. Nu rareori, în timpul turneelor şi călătoriilor, am avut prilejul să repet interior acea afirmaţie rilkeană, spusă cu ocazia periplului german – dacă nu greşesc – susţinut de poetul praghez de expresie germană cu scopul explicit de a vorbi despre sculpturile lui Auguste Rodin: „Cuvintele îmi erau smulse ca pâinea”. Din nefericire, nu era cazul să reiterez acele cuvinte – apărute alte dăţi ca nişte incantaţii magice, ca gura de aer curat – în acele clipe în care mă aflam în faţa unui stol inegal de învăţăcei din clasa a XII-a, care mi se păreau neinteresaţi de subiectul abordat. Mă aflam în faţa unor elevi aflaţi extrem de departe de nevoia de lectură, valori, literatură, poezie. Unii dintre aceştia probabil că fluieră pe toate aceste lucruri; cel puţin în primii timpi aceasta era impresia lăsată de zumzetul afund de voci amestecate, aparent lipsite de elementara politeţe de a asculta invitatul aflat în faţa lor, destul de derutat, ca să nu zic contrariat, de lipsa totală de interes a auditoriului. Câţiva tineri aşezaţi în faţa mea în poziţii ultrarelaxate, într-o atitudine aflată la limita buclucaşă a decenţei, mă fixau cu privirile lor iscoditoare, vorbind demonstrativ, mumurând, şuşotind, chicotind şi acoperindu-mi aproape vocea. Nu cred că greşesc afirmând că orice scriitor s-ar fi pomenit în locul meu, probabil, ar fi refuzat să vorbească unei asistenţe aparent opace, dacă nu ostile de-a dreptul. Mă încercau stări contradictorii şi, din timp în timp, lunecam cât ai clipi în dispoziţia unui înecat; şi e limpede faptul că înecaţii nu ţin conferinţe, nici intenţia de a promova valorile naţionale nu le surâde, nici ahtiaţi după marea poezie românească nu sunt din cale afară. Probabil. Dar de vreme ce scriind la cartea mea Din infern, cu dragoste, din buricele degetelor îmi ieşise, la un moment dat, consternanta afirmaţie moartea nu există şi peste câteva luni după ce mintea mea o acceptase ca pe o realitate de netăgăduit, fratele meu, Andrei, îmi arătase uluit descoperirea demonstrată ştiinţific de un grup de savanţi americani că moartea, într-adevăr, nu există, după ceea ce credem noi, oamenii, că este moarte urmând existenţa într-o dimensiune diferită, s-ar putea ca inclusiv înecaţii de la un punct încolo să fie interesaţi de valorile naţionale.

Exasperată de-a binelea şi, totodată, disputată de efortul de a-mi drapa exasperarea în toga discreţiei şi de a continua să vorbesc la suprafaţă fără să se observe cum vulcănesc interior, cam o dată la câteva minute încercam să deviez abia sesizabil subiectul, schimbând, încet-treptat, registrul, fără a coborî, totuşi, nivelul, adică procedând, mai degrabă, asemeni unui instrumentist care până să înceapă concertul propriu-zis încearcă câteva note, registre. Începutul spectacolului se amâna însă; şuşotitul, murmurul, rumoarea, chicotelile sporeau parcă în intensitate, formând un fundal care mă călca pe nervii deveniţi încinşi; tensiunea creştea neverosimil, riscând se atingă un vârf, care ar fi iscat o firească – în acel context, apărut, clipă de clipă, ca fiind neverosimil – cădere, o devenită de la un timp încolo inevitabilă retragere. Zumzetul se accentua din ce în ce mai mult, nelăsând loc nici unei speranţe. Senzaţia că mă aflu faţă în faţă cu un bloc de marmoră, care pur şi simplu nu mişcă, se accentua tot mai mult. Eram aidoma unui val izbit de o stâncă înţepenită locului. Mă aflam într-un colegiu pe ale cărui ziduri pretutindeni era desenat chipul autorului capodoperei 11 elegii, siluetele unor păsări cu aripile larg desfăcute, contururile unor fantome prezente, vii. De altfel, am pomenit de câteva ori acest detaliu, care i-ar face fericiţi – spuneam surâzând ochilor din faţa mea, larg căscaţi a uimire ori stupoare – pe nu puţini tineri ajunşi la majorat, dornici să respire, să citească şi să înveţe în aerul frecventat acum câteva decenii de Nichita Stănescu. Ah, câte aş face ca să pot eu însămi vorbi preţ de cel puţin o oră cu Nichita, să mă las locuită, devorată de emoţia vecinătăţii unui uriaş poet român şi european! Părea însă că aceasta nu era şi dorinţa unora dintre tinerii din faţa mea; această nu mai mult decât opinie îmi fusese rapid confirmată de răspunsul unuia dintre brazii din faţa mea la întrebarea ce maestru şi-a ales: „Nici unul. La ce bun să trăiesc după mintea altcuiva?”. Răspunsul îmi suna în scoica urechilor ca o agresiune, aproape. Trăiam, respiram în lumi paralele, care părea că nu se vor intersecta niciodată. Mă aflam în faţa unui om în formare, care niciodată nu va avea insomnii din cauza unei virgule sau a unei metafore care ţie ţi-a urcat sufletul în gâtlej, sufocându-te. Cine dintre noi era tocmai bun de compătimit: el sau eu? M-am gândit ce-aş fi fost fără maeştrii mei, după a căror minte am trăit în prima tinereţe şi mai trăiesc, din când în când, har Domnului, şi acum? E un atu acesta, o limită? Un atu pentru un individ familiarizat cu aerul dens şi tare al Castaliei, al unei şcoli de elită. Şi o evidentă limită pentru cineva neînstare să tresară la lectura unui poem, care mie de pildă simt cum îmi schimbă componenţa sângelui, dacă nu ADN-ul. Din nefericire, lumea nu e o şcoală de elită, nici exclusiv o pepinieră de oameni mari. La sfârşitul conferinţei – mă grăbesc să aduc o informaţie intuită de mine şi devenită o flagrantă evidenţă pe parcursul orei de lectură – una dintre profesoare îmi va comunica nu fără amărăciune că nu puţini dintre elevii din faţa mea n-au cel puţin o carte acasă, că vin din familii de muncitori, cărora la sfârşitul unei zile de muncă abrutizantă numai de lectură nu le arde…

Ajungând la valorile naţionale din perioada interbelică şi oprindu-mă la vârfurile poeziei din acel segment de aur al istoriei literaturii române, am început să recit din Bacovia, iar ceva mai târziu am trecut la Nichita Stănescu. Zumzetul brusc se atenuase, dispărând, încet, treptat, de tot. Marmora se urnise din inerţie. Sub presiunea valului, stânca se pulverizase. Ceva mişcase în văzduh. Eram aidoma unui alpinist, care se chinuise se bată pitonul într-o pantă abruptă, aspră şi încăpăţânată, după eforturi inimaginabile reuşind în cele din urmă şi fiind conştient de faptul că greul cel mai greu, cu toate obstacolele aneantizate, se afla în faţă. Cu atât mai plină era clipa necesară pentru a-şi trage sufletul. Se lăsase o tăcere, care parcă pregătea ceva; ceva aflat la kilometri distanţă de o întâmplare de duzină. Tăcerea creştea în intensitate şi era tocmai bună pentru poezie. Am citit îndelung din volumul Orbita zeului, încheind lectura cu poemul Să nu-ţi fie teamă. Cred că niciodată tăcerea întinsă, atunci, ca o sfoară între lumi, ca un pod între maluri îndepărtate, nu mi s-a părut atât de sugestivă; era să zic rotundă şi nu cred că greşeam.

Dacă la începutul conferinţei încordarea din sala ultraluminată făcea aerul să semene izbitor cu un arc întins, pregătit pentru luptă, încordarea ce-i luase locul era de o cu totul altă natură. Se apropiase clipa în care trebuia urcat încă puţin nivelul la care ne adusese poezia şi cei câţiva beduini ai depărtărilor desăvârşite invocaţi de mine, între care Miron Costin, Grigore Ureche, Iorga, Mihail Kogălniceanu, Cantemir, Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Nichita ş.a. Ochii avizi, ochii treziţi, brusc deveniţi curioşi, ochi ce emanau o lumină neaşteptată, prin urmare, cu atât mai îmbucurătoare, erau în aşteptare. O aşteptare incitantă, aşteptată şi venită, în sfârşit, ca o binecuvântare. Se impunea să fie înălţată cupola acelei întâlniri dintre elevi, profesori şi un scriitor. În sfertul de oră rămas la dispoziţie, fără a sta pe gânduri, le-am propus tuturora să ne jucăm un pic; da, să ne jucăm, să ne imaginăm că în nici un sfert de oră cât avem la dispoziţie suntem puşi într-o situaţie imposibilă: trebuie să construim portretul unui om desăvârşit, enumerând zece calităţi nelipsite de importanţă, care ar sta la temelia construcţiei noastre, ce se impune să fie din capul locului bine gândită. Nu se admit rateuri. De omul nostru desăvârşit atârnă totul. Absolut totul. Într-o linişte inspirat tensionată curgea o calitate după alta. Era incredibil ceea ce-mi era dat să trăiesc. Stolul de tineri gălăgioşi, zgomotoşi, ireverenţioşi, brusc, se transformase sub ochii mei într-un stol de delfini jucăuşi, veseli, melodioşi şi extrem de vii. Cârduri de calificative zburau din toate părţile deodată. Sinceritatea, onestitatea, obiectivitatea, bunătatea, frumuseţea, belşugul sufletesc, inteligenţa, generozitatea, egoismul, încrederea se aflau în capul unei ipotetice liste de calităţi obligatorii în cazul unui om desăvârşit; fiecare dintre aceste caracteristici era argumentată prompt, sec, eficient. Puşi la zid, guguştiucii găseau că eficienţa era colacul de salvare, luminişul apărut ca din senin după o rătăcire prin obscurităţile unei jungle. Nu mă grăbeam să comentez neapărat nevoia uneia dintre calităţi în detrimentul celeilalte, făcând efortul de a face faţă neverosimilei avalanşe stârnite. Brusc, în acalmia instaurată preţ de câteva fracţiuni de secundă unul dintre elevii aflaţi în primele rânduri a exclamat:

– Omul desăvârşit ştie că viaţa nu se dăruieşte decât o singură dată.

În faţa mea se afla un tânăr de statură, mai degrabă, medie, în comparaţie cu ceilalţi colegi, înalţi ca brazii aproape ajunşi la maturitate; avea părul de un şaten ferm, ochi căprui, buze late, fin desenate, sprâncene dese, ferme, marcă a unei personalităţi în formare. Tânărul din faţa mea spusese în şoaptă acest adevăr întemeietor şi l-am rugat să-l repete cu voce tare, fiindcă ne aflam în faţa unei calităţi extrem de rare, absolut obligatorii în cazul unui om superior. Câţi dintre noi conştientizează faptul că viaţa este un dar unic, o întâmplare care ni se oferă o singură dată?

– Care este singurul Om Desăvârşit al lumii? m-am trezit că întreb cu respiraţia tăiată.

Dintr-o tăcere de granit se auzise o şoaptă, de fapt, mai mult un murmur:

– Iisus.

Răspunsul a fost formulat de un tânăr cu numele Daniel. Probabil că acest răspuns a făcut-o pe una dintre profesoare să-mi mărturisească la sfârşitul conferinţei, după ce elevii părăsiseră val-vârtej auditoriul:

– Aţi făcut un miracol, doamnă.

Pe o distanţă de câţiva metri căscată de la acel amfiteatru până la ieşirea din colegiu m-am simţit dumnezeieşte în pielea celui mai fabulos poet din lume care, spre deosebire de alţi poeţi fabuloşi ai lumii, e dotat cu forţa incredibilă de a face minuni. Odată ieşită din impunătoarea clădire în lumina orbitoare, insuportabilă, de-afară, m-am simţit de îndată ca o gâză zăpăcită, rătăcind pe ramurile îmbelşugate ale unui cais în floare. Dacă în timpul conferinţei abia încheiate, mă surprindeam, când şi când, întrebându-mă pierdută ce caut eu aici? – cum mi se întâmplă nu o dată, de altfel, în timp ce mă pomenesc într-un mediu cu care nu am nici o legătură – acolo, în lumina aceea neverosimilă de la intrarea în acel colegiu ploieştean, aflasem scopul aflării mele în acea zi, la acea oră, în acel lăcaş de învăţământ mediu. Venisem ca să aud acea şoaptă eşuată în murmur. Pentru acel tânăr retras, timid şi tăcut, care ştia care este singurul om desăvârşit al lumii, mă aflam în acea sală, care acum, în timp ce scriu aceste rânduri, mi se pare mai prietenoasă, mai deschisă, mai puţin opacă – ceea ce va să însemne că, uneori, nu aduce anul ce aduce ceasul, nu aduce ceasul ce aduce clipa, mai cu seamă, atunci când îţi propui, ca Alioşa Karamazov, să lucrezi viul din oameni, minunându-te cât de mult trebuie să munceşti la acest capitol şi mulţumind pentru privilegiul şi blestemul de a fi ales să-ţi pui umărul la o asemenea dumnezeiască lucrare.

Bunavestire, 25 martie 2016