Cum iubesc poeţii. Ţara sufletelor gemene

0
104

Poezia e ardere de tot, murmur din abisul fiinţei, care îţi aparţine şi, totodată, e departe de a fi a ta. În faţa forţei uriaşe care se înstăpâneşte asupra ta, transformându-⁠te în instrument prins în iureşul unei stări de graţie, al unei tornade de graţie, totul e redus la smerenie şi supunere

Eu (tu), în orele noastre cele
mai bune, suntem aceiaşi.
Marina Ţvetaieva

Ori de câte ori reciteşti o carte mare, o vezi diferit şi descoperi lucruri care ţi-⁠au scăpat alte dăţi. Recitind paginile rilkeene despre trup-suflet, cuprinse în Roman epistolar, e pentru prima dată când realizez faptul că experienţa scrierii volumelor Elegii duineze şi Sonete către Orfeu l-⁠a catapultat pe scriitorul praghez de expresie germană în propria abisalitate cu o forţă de neînţeles, pe care el – poetul locuit de o uriaşă candoare –, dintr-⁠un instinct orfic, o cântă. Mai târziu, când se reapropie de experienţa prăbuşirii în propriul abis, iarăşi şi iarăşi – precum aedul de geniu care-⁠şi invoca iubita – cântă şi lunecă, încet-⁠treptat, într-⁠un soi de poeme în proză, scrise în marginea vieţiimorţii. Poeme, care, şi ele, sunt un cântec. Ce să fie cântecul dacă nu un murmur auzit din adâncurile fiinţei, murmur familiar zeilor? Singura lor formă de a iubi totul, fără discernământ. Inclusiv abisurile celor aleşi să se prăbuşească în fântânile ontice, pentru a atinge şi a încerca să descrie de neatinsul, de nedescrisul.

Din asemenea experienţe dincolo de limită, e ştiut, îşi revin puţini. Hölderlin nu se mai întoarce din hăţişurile abisului. Goethe cultivă un echilibru la suprafaţă imposibil de clătinat, ocolind deliberat hăurile lăuntrice şi trădându-⁠şi interesul faţă de ele prin crearea lui Werther, reproşurile curgând în cascade ale hesseanului lup de stepă fiind întemeiate cu asupra de măsură! Baudelaire lunecă în consumul de alcool, opium şi haşiş. Emily Dickinson orbeşte, aproape. Puşkin e ucis de baronul George-⁠Charles Dantes într-⁠un duel stupid. Marina Ţvetaieva se sinucide. Rilke se îmbolnăveşte şi se stinge în sanatoriul elveţian Valmont de la Montreux. Ca şi când intensitatea arderii de tot n-⁠ar fi suficientă în ochii unor contemporani, incorectul politic Eminescu e asasinat prin aplicarea neîntâmplătoare a unor tratamente cu mercur invalidate în practica medicală occidentală. Poetul care a minat la rădăcini un sistem represiv de o brutalitate atroce prin recursul la o poezie de extracţie hegeliană – Nichita Stănescu – naufragiază pe tărâmurile guvernate de Bacchus, stilul lui de viaţă din ultimii ani frizând sinuciderea lentă, treptată şi sigură. Ahmatova se menţine pe linia de plutire prin­tr-⁠un miracol. Fiecare dintre aceşti aleşi şi-⁠a iubit abisul lăuntric, l-⁠a tatonat, l-⁠a răsfăţat, cântându-⁠l şi încercând să se retragă din vârtejurile-⁠i orbitoare, pentru a se salva.

Iubindu-⁠ţi abisul, faci primul pas spre înţelegere. Ce i s-⁠a întâmplat lui Rilke în timp ce scria cele două cărţi testamentare, aproape? Oare visul auguststrindbergian „de a deveni egal zeilor”, pentru câteva fracţiuni de timp, atunci, în acele zile, când se lăsa locuit de zeu, izbutise performanţa de a smulge hălci din carnea realităţii, el, poetul, identificându-⁠se, scurt şi aproape abrupt, cu Zeul? Se surpase, ca niciodată, în sine însuşi, atingând lumi a căror existenţă odinioară era departe de a fi bănuită? E limpede că poetul fusese prins de ceva ce scapă înţelegerii. E limpede că ambiţia de a înţelege de neînţelesul se loveşte de un zid implacabil.

Rilke ştia.

Şi-⁠atunci, el, poetul, a lăsat invizibilul să vorbească nestingherit. S-⁠a lăsat spus, exprimat prin recursul la limbajul poeziei, dând dovada unei realităţi de neînvins: poezia e ardere de tot, murmur din abisul fiinţei, care îţi aparţine şi, totodată, e departe de a fi a ta. În faţa forţei uriaşe care se înstăpâneşte asupra ta, transformându-⁠te în instrument prins în iureşul unei stări de graţie, al unei tornade de graţie, totul e redus la smerenie şi supunere. În sufletul celui prins în matca unei tornade de gradul patru – iubirea, nebunia adusă în dar de zei – locuiesc un pumn de îngeri şi altul de demoni. Intensitatea supraumană, care şi-⁠a găsit un refugiu provizoriu înlăuntrul tău, este eliberată beatific în poezie, din mijloc de a exprima inexprimabilul poezia transformându-⁠se în salvare. Poetul se transformă în vehicol prin care vorbeşte cineva. Inima poetului e templu al Zeului. Oricât ţi-⁠ai cultiva, strunji, îmblânzi, lucra mintea, ea niciodată nu va egala în rafinament şi profunzime inima. În momente privilegiate, când intensitatea neobişnuită ajunge pe o culme, totul se reduce la inimă parcă şi se concentrează în acest sediu perspicace; o, visele adolescenţei cantonate în dorinţa de a coborî cât mai adânc în straturile minţii, când, în urma unui scurt-⁠circuit egal cu o revelaţie, constaţi că, în realitate, coborai în inimă, în inima inimii, prin ai cărei ochi vezi cum cerul e regăsit pe pământ, apoi în templul dintre coaste!

După asemenea clipe de vârf, existenţa se transformă, din când în când, într-⁠un soi de travaliu mirabil, în al cărui iureş te regăseşti, din timp în timp, speriat de moarte şi binecuvântat, în egală măsură! Şi-⁠atunci… luneci din rugăciune în rugăciune, scrii când eşti pe aripă şi ceea ce ai reuşit să notezi, straniu, poartă numele de poezie – istm al viului revigorat, înmulţindu-⁠se, transformându-⁠te… Patină, amprentă a unei lumi, care e aici, clipă de clipă, în veşnicul azi.

În trena extazului de odinioară, faci efortul de a-⁠ţi aminti şi de a readuce la viaţă acea sete cosmică de absolut, iscată în timp ce parcă stăteai duh în duh cu geamănul din forul tău lăuntric. O sete intensă, eliberată subit într-⁠un fel de prezenţă conştientizată până în străfunduri. O prezenţă care ţi-⁠a întors fiinţa, inima şi cugetul, spre ceva covârşitor, străin şi apropiat, în egală măsură, intens, iubitor, prietenos, ireal parcă şi, totodată, copleşitor. E ceva iremediabil, care te-⁠a însemnat pentru tot restul vieţii. Ceva care te-⁠a pârjolit interior, lăsându-⁠te gol pe dinlăuntru; e un gol viu însă, a cărui amforă s-⁠a reumplut miraculos cu iubire. E un fel de realitate în realitate, un soi de supra-⁠ sau ultra-⁠realitate însemnată de metanoia, despre care eziţi să scrii mai puţin pentru că e circumcrisă inefabilului, a cărui creastă ai descris-⁠o de atâtea ori în poeme. Focul intens arzând al esenţei – de nevăzut, resimţit însă pretutindeni – e descris în epopeea thomasmanniană Iosif şi fraţii săi; acel carotaj în trecutul umanităţii e făcut, de altminteri, cu viclenie superioară, prin recursul la poveste. O poveste reală, scrisă cu sânge şi spusă de vechilul Eliezer „cititorului în stele şi pietre” – Iosif.

De cum exprimi ceva – şi acel ceva e intrinsec legat de abisurile fiinţei – un abur pare că îşi vădeşte prezenţa şi simţi din viscerele fiinţei că rămâne parcă altceva, mai important, trecut însă cu vederea. Acel ceva – de neprins în grădina limbajului – te face să te regăseşti, la o răscruce ontică, învins de tot. Totuşi, instinctiv aştepţi, în continuare, difuz, ceva. Într-⁠o linişte în care simţi prin toţi porii cum şovăie păsările în zbor, căzute pe gânduri din pricini abia intuite. Apropiindu-⁠te de ţara acelui altceva, familiar, intim legat de fiinţa ta şi, totuşi, străin, simţi cum se curbează aidoma arcuşului unei viori o altă necunoscută, mai ascunsă, mai învăluită, acoperită pe sfert de aripa enigmei, care se curbează, şi ea, oarecum. Eşti redus la o tăcere ale cărei nuanţe aşteaptă să fie descoperite, exprimate prin recursul la o altă limbă. Simţi că ai atins o seamă de limite aparent de nedepăşit. E ca şi când ai înainta, orbecăind, printr-⁠o dimineaţă ceţoasă, iar aerul lăptos, aparent opac, te-⁠ar împiedica oarecum să-⁠ţi continui drumul. Or, dacă în primii timpi simţi că văzduhul, totuşi, te primeşte, e adevărat, ezitant parcă, de cum faci alţi câţiva paşi, învingându-⁠ţi şovăiala, simţi cum eşti admis într-⁠o altă lume parcă; o lume nedefinită, reală şi ireală, totodată. Îndrăzneala ta e acceptată, ba chiar încurajată de mesageri invizibili, prezenţi obsesiv, până la manie. E ca şi când ai înainta prin ţinutul sufletului. (Ştia ce ştia realul şi falsul anchetator judiciar Porfiri când – într-⁠un vârf dialogal de o intensitate de auzi cum pârâie laserul pe trupul diafan al ideii – exclamase pentru Rodion Raskolnikov: „Îndrăzneşte!”, îndemnându-⁠l să ia puterea care e pretutindeni! Cu cât vei avea mai mult suflet, spune Porfiri, cu atât o să-⁠ţi fie teamă mai puţin.) O manie stranie, care te stăpâneşte pe măsură ce o stăpâneşti şi, apoi, cedezi tensiunii, angrenându-⁠te într-⁠un fel de joc la limită…, în al cărui cerc stăpâneşti, lăsându-⁠te, clipă de clipă, stăpânit. (În Psalmul 50, scris după ce a iubit-⁠o pe Batşeba – fata lui Eliam şi soţia lui Urie Heteul –, regele prorooc David îi cere Domnului Dumnezeu să-⁠l întărească cu duh stăpânitor.) Un joc în care intri, retrăgându-⁠te, pentru a reveni, iarăşi şi iarăşi, la limită după ce ai îmblânzit altă limită sau, pur şi simplu, ai depăşit-⁠o cât ai clipi din ochi, conştientizarea acestui adevăr transformându-⁠te în martorul unui miracol iscat în prezenţa ta, care nu e a ta… E ceea ce face Rilke pentru a depăşi unele limite ale cunoaşterii şi ale limbajului, recurgând, uneori, la rusă, alte dăţi, însă, la franceză – limbă considerată, de altfel, de Marina imposibilă. Limba poeziei e limba familiară zeilor.

Ce faci, însă, întreb, iarăşi şi iarăşi, atunci când realizezi că dincolo de voinţa ta ai ajuns într-⁠un loc în care ininteligibilul respiră în voie?! Fără să-⁠ţi dai seama şi fără să fi ştiut – aidoma şamanilor – ai ajuns în stadiul lepădării de sine, invocate şi descrise, bunăoară, de Arsenie Boca, locul sinelui rămas la suprafaţa fiinţei fiind umplut de ceva intim şi… era să zic… universal! J.W. Goethe sugerează prudenţa de a te menţine între graniţele inteligibilului. Şi dacă, o, Doamne, nu găseşti puterea de a ţine cont de învăţătura acestui maestru de neegalat? Întrebarea mi-⁠a sărit din buricele degetelor, care aleargă pe tastatura laptopului, în ciuda apostrofării pedante şi extrem de calde a unui prieten apropiat, care, succint vorbind, s-⁠ar reduce la interdicţia de a tachina invizibilul. Darul de a te sprijini, când şi când, de August Strindberg – e „ca şi cum viaţa mea s-⁠ar petrece într-⁠o altă sferă” – te ajută rareori, pentru că eşti altceva, vii de altundeva şi habar n-⁠ai încotro te îndrepţi. Conştientizezi, însă, tot mai mult faptul că răspunsul la toate întrebările ţâşnite din abisul fiinţei eşti tu. Răspunsul la toate întrebările ţâşnite din abisul fiinţei este viaţa ta – Darul făcut de Zeu. Răspunsul la toate întrebările ţâşnite din abisul fiinţei este sufletul tău – Darul făcut de Zeu. Răspunsul la toate întrebările ţâşnite din abisul fiinţei este trupul tău – Darul făcut de Zeu.

După ce urmăreşti cu luare-⁠aminte confesiunea rilkeană recunoscătoare faţă de propriul trup care a rezistat tornadei de graţie numită Elegiile din Duino şi Sonete către Orfeu, întrebările se poticnesc. Tăcerea pare să-⁠şi impună limbajul. Ca acel porumbel văzut, uimitor, în staţia de metro din Calea Victoriei parcă… Ca acei ghiocei gravi şi oarecum copilăroşi, descoperiţi la poalele mormântului poetului florilor răului din cimitirul Montparnasse. Acel porumbel nu avea ce căuta acolo şi, totuşi, era în staţia de metro, printre bărbaţi, femei, copii, priviţi de acel mesager cu un amestec de linişte nepământeană şi curiozitate invadată de o candoare nelumească! Acele plante de o fragilitate aflată la limita scandalului rămâneau, stupefiant, la temelia bustului baudelairian, năpădit pe porţiuni întinse de iederă, ca reminiscenţa unei contrarieri sau ca un soi de patină a unei lumi, ale cărei rădăcini sunt prea adânci şi din cale afară de vechi ca să dispară cât ai clipi. Erau incredibile acele flori, văzute printr-⁠un miracol printre pete cenuşii, murdare de omăt, agresate de claxoane, zgomot de paşi grăbiţi şi fragmente de propoziţii, curgând în cascade din toate părţile. Albul lor muşcător m-⁠a sorbit cu totul aşa cum mă sorbiseră ochii porumbelului, de parcă ne-⁠am fi recunoscut. Ghioceii aceia nu aveau ce căuta acolo! Contrariau peisajul uman. Contrariau ritmurile galopante, alergarea bezmetică de nicăieri spre nicăieri. De fapt, locul lor era în inima cetăţii debusolate. Depăşiţii de ei, salvatorii de ei, singurii eretici, care predispuneau la lunecarea în abisul lăuntric, lunecarea în destin. Cum făcuse odinioară cel ce şi-⁠a regândit destinul sub semnul sufletelor gemene, încercat fiind de setea de a se stinge, deşi – sau tocmai pentru că – o iubea pe mulatra frumoasă Jeanne Duval. Dar nu oricum, nu oriunde, ci într-⁠un loc mirabil, stigmatizat de larii ordinii, de linişte, „lux şi farmec, voluptate”. „Purtaţi de nişte doruri line!/ Să ne iubim/ Şi să murim/ În ţara geamănă cu tine!” scrie Charles Baudelaire în Invitaţie la călătorie, imaginând, pare-⁠se, un tărâm orfic, unde totul e supralicitat, ajuns la cote incandescente şi împlinit în raza dogoritoare a frumuseţii, care, îmbogăţindu-⁠se prin tine şi îmbogăţindu-⁠te, totodată, din resursele ei, în cele din urmă, te frânge, dincolo de firea ingenuă, frumuseţea arătându-⁠şi astfel faţa de monstru rapace, hulpav, înspăimântător:
„Que tu viennes du ciel ou de l’enfer,
qu’importe,
Ô Beauté! monstre énorme, effrayant,
ingénu!
Si ton oeil, ton souris, ton pied, m’ouvrent
la porte
D’un Infini que j’aime et n’ai jamais
connu?”
(Hymne à la Beauté)

Apropiindu-⁠te de ţara acelui altceva, familiar, intim legat de fiinţa ta şi, totuşi, străin, simţi cum se curbează aidoma arcuşului unei viori o altă necunoscută, mai ascunsă, mai învăluită, acoperită pe sfert de aripa enigmei

Cu gândul la belşugul frumuseţii şi la orele-⁠i de vârf, Marinei Ţvetaieva îi scapă un adevăr despre iubirea dintre ea şi Rainer Maria Rilke. E un adevăr mărturisit într-⁠o scrisoare lui Boris Pasternak, autorul volumului Sora mea – viaţa, el însuşi îndrăgostit, spuneam, feroce de creatoarea Poemului sfârşitului, a cărei forţă o descoperă târziu, mai exact, după ce poeta ia drumul exilului cu familia ei. E un adevăr pur şi drept, reluat de această nevrotică superioară într-⁠o epistolă adresată lui Rainer: „Eu (tu), în orele noastre cele mai bune, suntem aceiaşi”. Nu am la îndemână textul original, ca să verific exactitatea traducerii celui din urmă cuvânt – ceea ce mă face să mă întreb: acolo figurează cuvântul aceiaşi sau acelaşi? S-⁠o fi strecurat o eroare de corectură? Cred însă că nici nu mai contează, fiindcă răspunsul poetului praghez spune totul despre el, despre ea şi despre relaţia lor ajunsă în zenit. Chiar dacă nu s-⁠au văzut niciodată, s-⁠au citit reciproc, deci, au privit fiecare adânc de tot în „fântâna fântânilor”, văzând până departe, în intimitatea fiinţei, imposibil de comparat cu orice alt tip de apropiere fie sufletească, fie erotică.

Nu mai reţin dacă intenţia de a scrie despre modul în care iubesc poeţii – cărora zeii le-⁠au făcut darul nebuniei de a fi ei înşişi şi darul de a iubi – a prins rădăcini, în timp ce contemplam – disputată de mirare şi contrariere, bucurie şi derută – acele flori tembele, apărute de nu se ştie unde în inima Parisului, în cimitirul Montparnasse. (În timpul unuia dintre periplurile mele pariziene îi voi întâlni în cimitirul Montparnasse, la mormântul lui Marcel Proust, pe Bianca şi Nicolae Balotă, care se ţineau de mâini – un prilej de a ne revedea şi alte dăţi.) Cert e că, recitind relativ de curând romanul epistolar, constat faptul că îmi doresc acelaşi lucru: să scriu despre cele mai frumoase poveşti de iubire turnate în magma poeziei. Să scriu ceva care să rămână ca un fel de Arcă a lui Noe pentru poeţii aduşi în raza artei de a iubi, pentru iubiţii care se împlinesc unul prin altul, strunjindu-⁠se, modelându-⁠se, pentru iubiţii doriţi, respinşi, aşteptaţi, visaţi, răsfăţaţi sau stinşi prematur. Ca Rainer şi Marina. Bolnav de o leucemie diagnosticată în ceasul al doisprezecelea, Rilke moare la sfârşitul anului 1926, în care îi scrie Marinei şi lui Boris. Peste circa două decenii şi jumătate, aidoma lui Esenin şi Maiakovski, Marina se sinucide, sugerându-⁠i fiului ei, Mur, că nu mai vrea să fie o piedică pentru el. Iar autorul volumului Sora mea – viaţa va trăi într-⁠o singurătate şi izolare atroce, având parte de o vale destinală de pomină după ce află că prietenul, marele, inimitabilul Rainer s-⁠a stins de tot… Visul de a se vedea, măcar o dată, toţi trei, de a sta faţă în faţă, rămâne nu mai mult decât o fantasmă. Scurta revedere de mai târziu dintre Boris şi Marina va fi un fiasco sau, cu vorbele poetei, o nerevedere. Ceea ce au simţit, au visat şi au gândit tustrei rămânând în vecii vecilor închis, pecetluit între copertele unui volum de scrisori, dar, în primul rând, în poemele lor amprentate de dragostea pentru lucrurile întoarse cu faţa la cer şi, totodată, de setea de a rămâne ei înşişi în ciuda lor, în ciuda timpului ieşit din ţâţâni, în ciuda zeilor răutăcioşi, care, adunându-⁠le laolaltă inimile şi sudându-⁠le, într-⁠un acces de gelozie, la un moment dat, le-⁠au întors spre iernile fiinţei, de neînţeles. Nu înainte, însă, de a se îmbogăţi, de a-⁠şi rafina ochii şi sufletul din frumuseţea lăuntrică a celor trei suflete superioare, unite pe vecie într-⁠o poveste de iubire unică, trăită în ţara sufletelor gemene.

Să scriu, aşadar, în boarea rugăciunilor venită dinspre cele mai frumoase poveşti de iubire. Inclusiv despre cele închise între copertele purtând titlul Roman epistolar. Iubiri ca nişte daruri sublime şi terifiante, în egală măsură, care te conduc pe un ostrov al învierii.

Aura Christi

Sursa: Revista Contemporanul nr. 06 Iunie 2018

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here