O călătorie în memoria teatrului

0
42

Pentru Alexa Visarion teatrul oferă o posibilitate unică de a topi şi coagula experienţe şi revelaţii creatoare de un interes vital

Dana Pocea

La Festivalul Internaţional de Dramaturgie Contemporană de la Braşov (10-⁠19 noiembrie 2017), revenit la o condiţie de normalitate graţie domnului Dan Cogălniceanu, un manager hotărât să revigoreze, de altfel, o instituţie cu o imagine destul de şifonată în ultima vreme, mi s-⁠a făcut propunerea să rostesc câteva cuvinte cu prilejul lansării cărţii lui Alexa Visarion, Împotriva uitarii, apărută la Editura Ideea Europeană. Nu am avut niciun motiv să nu accept. O citisem de curând şi chiar am primit-⁠o ca pe o provocare. Problema era cum să o abordez pentru a nu lăsa impresia că e un adaos colateral evenimentului, ci face corp comun cu el, integrându-⁠i-⁠se prin anvergură şi atractivitate. Am fost scoasă din încurcătură de un scenariu ingenios, cum nu mai întâlnisem în alte împrejurări similare. O tânără doamnă, prezentatoarea festivalului, Roxana Marin, beneficiară, între altele, şi a unei vestimentaţii constant surprinzătoare, prefaţa seară de seară publicului fiecare spectacol ca pe o succesiune de repere ale unei călătorii teatrale. Da, asta e ideea, am exclamat deodată. Cartea lui Alexa Visarion în datele ei esenţiale, cel puţin în accepţiune metaforică, e o călătorie fascinantă. O călătorie în şi prin istoria şi memoria teatrului. Emiţând o atare ipoteză, imediat mi-⁠au venit în gând stihurile, cu un puternic impact asupra mea, din poezia lui Antonio Machado, Călătorul, citită pentru prima dată la Sevilla, acum câţiva ani, pe piatra unui monument într-⁠un „parc al poeţilor”: „Călătorule, sunt urmele tale/ Drumul şi nimic mai mult/(…)/Călătorule nu există drum/Ci doar urme peste mare”. Într-⁠adevăr, Alexa Visarion e un călător şi încă unul în accepţiunea poetului spaniol. Adică foarte atent la „urmele” sale şi ale celorlalţi. Priorităţile lui sunt creaţia, comuniunea, dăruirea, prietenia, aspiraţia permanentă către o împlinire artistică superioară etc. Toate aşezate sub semnul „arderii” şi evlaviei. Bizar şi anacronic probabil pentru vremuri când consumerismul a luat-⁠o razna. De ce să nu recunoaştem? Consumăm mult şi orice. Mai ales tehnologie. Ne dorim cele mai performante şi funcţionale gadgeturi. În speranţa că ne vor permite să ne facem un portofoliu de cât mai multe suveniruri, dar şi din teamă de carenţele memoriei, de uitare într-⁠un cuvânt.

Pentru Alexa Visarion teatrul oferă o posibilitate unică de a topi şi coagula experienţe şi revelaţii creatoare de un interes vital. Cititorilor curioşi nu le rămâne altceva decât să-⁠şi asume condiţia de pelerini şi să se abandoneze în aventura lecturii. Vor fi răsplătiţi deplin cu miracolul unei vieţi trăite în teatru şi pentru teatru. Alcătuită din douăzeci şi cinci de capitole, fiecare fiind precedat de un motto („Arta este un act personal împotriva uitării , o luptă împotriva morţii” – S. Murasaki, „Tot ce e decis se construieşte pe orice ar fi” – Nietzsche, „Instinctul filosofic e o expresie a pauzelor timpului” – Emil Cioran, „Eroarea provine din excludere” – Blaise Pascal etc.), Împotriva uitării s-⁠ar fi putut structura tematic în două secţiuni distincte. Prima care să includă galeria de imagini ale artiştilor portretizaţi, iar a doua să fie rezervată eseurilor şi reflecţiilor. Autorul optează însă pentru o structură caleidoscopică. El preferă să asigure capitolelor o derulare liberă, fără să-⁠şi asume criterii de gen sau conţinut, cu interacţiuni şi devieri multiple atât între capitole, cât şi în interiorul aceluiaşi capitol. Analogiile la care recurge sunt de profunzime şi conving. Sunt cazuri când comentariul depăşeşte perimetrul convenţiei teatrale şi se extinde la realitatea socială şi politică. Nu sunt ocolite, de pildă, referirile la preşedinţii Statelor Unite, Kennedy sau Ronald Reagan (evident, şi ei nişte actori, ultimul chiar de profesie) şi la Holocaust. Împotriva uitării lasă senzaţia prin tot ce investighează şi relevă că echivalează imaginea unui veritabil „theatrum mundi”, reuşind să realizeze acea „funcţie de sinteză” atribuită de Mihail Sebastian teatrului în spaţiul cultural. Cu precizarea că Alexa Visarion îi conferă sensuri mult mai largi, situându-⁠se nu departe de Michel Foucault când considera „că oglinda este o heterotopie (…) care deschide calea către un alt tip de spaţiu şi chiar de timp”. Pornind de aici, caracterizările făcute acelora despre care scrie impresionează prin intuiţie şi găsirea cuvintelor cele mai potrivite şi expresive pentru o definire cât mai exactă a lor. Aureliu Manea este „vizionarul”, Victor Rebengiuc „autenticul”, Liviu Ciulei „magul”, George Constantin cel care „călărea visurile imaginând universuri”, Liliana Tomescu „o vrăjitoare a sufletelor”, Olga Tudorache o sursă inepuizabilă de „intensitate” şi Radu Penciulescu „arta de a nu trăi oricum”. Sentimentul pe care îl are cititorul-⁠pelerin (dacă acceptăm combinaţia lexicală carte-⁠călătorie) este acela că în fiecare filă palpită sufletul personalităţilor evocate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here