Aura Christi

    0
    630

    Aura Christi, poet, romancier, eseist, publicist și editor român. S‑a născut la Chişinău (URSS, actualmente Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român‑francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut absolut – 23 octombrie 1983 în Tineretul Moldovei. În 1993 redobândește cetățenia română și se stabilește la București. Poemele Aurei Christi au fost traduse în limbile franceză, spaniolă, suedeză, engleză, poloneză, germană, rusă, chineză, italiană, maghiară, turcă, albaneză, bulgară ş.a. În romanele și eseurile sale descrie o serie de destine umane aflate sub teascul ocupației străine, motivul care revine mereu fiind numit de scriitoare acasă – în exil. Tema recurentă a cărților sale este exilul geografic şi încercarea de a‑şi afla o patrie în poezie.

    Aura Christi, poet, romancier, eseist, publicist și editor român. S‑a născut la Chişinău (URSS, actualmente Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român‑francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut absolut – 23 octombrie 1983 în Tineretul Moldovei. În 1993 redobândește cetățenia română și se stabilește la București. Poemele Aurei Christi au fost traduse în limbile franceză, spaniolă, suedeză, engleză, poloneză, germană, rusă, chineză, italiană, maghiară, turcă, albaneză, bulgară ş.a. În romanele și eseurile sale descrie o serie de destine umane aflate sub teascul ocupației străine, motivul care revine mereu fiind numit de scriitoare acasă – în exil. Tema recurentă a cărților sale este exilul geografic şi încercarea de a‑şi afla o patrie în poezie.

    Scriitoarea a susținut turnee, recitaluri publice și conferințe ca invitat la festivaluri, simpozioane, congrese în Israel, Grecia, Republica Moldova, Republica Populară Chineză, Federația Rusă, Italia, Macedonia ș.a. Este redactor‑şef al revistei Contemporanul, care sprijină programatic valorile naţionale ale României în condiţii tot mai ostile culturii. În 2006 a lansat pe circuitul presei naţionale Apelul pentru salvarea culturii române vii, semnat de circa 900 de personalităţi.

    Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A înfiinţat Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi Asociaţia Contemporanul.

    Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei, 1993; Împotriva Mea, 1995; Ceremonia Orbirii, 1996; Valea Regilor, 1996; Nu mă atinge, antologie, 1997, 1999; Ultimul zid, 1999; Elegii Nordice, 2002; Cartea ademenirii, antologie, 2003; Ochiul devorator, antologie, 2004; Grădini austere, 2010; Sfera frigului, 2011; Tragicul visător, antologie (2013); Orbita zeului (2016)

    Cărţi de eseuri: Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul exilului, 2000, 2005; Celălalt versant, 2005; Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007; Exerciţii de destin, 2007; Foamea de a fi, 2010; Nietzsche şi Marea Amiază, 2011; Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (2013); Acasă – în exil (2016)

    Roman: Tetralogia Vulturi de noapte: Sculptorul, vol. I, 2001, 2004; Noaptea străinului, vol. II, 2004; Marile jocuri, vol. III, 2006; Zăpada mieilor, vol. IV, 2007; Casa din întuneric, 2008; Cercul sălbatic, 2010

    Cărți în format electronic: Seria de autor Aura Christi în 15 volume, lansată de www.librariapentrutoti.ro și Editura Ideea Europeană. Au apărut: Tragicul visător, poeme, antologie (2013); Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței, eseu (2013); Mitul viului, eseuri (2013); Cercul sălbatic, roman (2013); Casa din întuneric, roman (2013); Trei mii de semne, jurnal de scriitor (2014); Coasta lui Apollo, jurnal de scriitor (2014), Acasă – în exil, polemice (2014), Noaptea străinului, roman (2015), Sculptorul, roman (2015); Orbita zeului (2016)

    Premii literare: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România şi al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Şiugariu”, 1999; Premiul „Autorul anului”, Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, 2007; Premiul „Opera Omnia pentru poezie” acordat la Festivalul româno‑canadian „Roland Gasparic”, 2009; Premiul „Opera Omnia”, Universitatea Română de Științe și Arte „Gheorghe Cristea” și Centrul de Cercetare Comunic@rts, 2014; Premii decernate de revistele Tomis şi Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor (2001), Antares (2003), Convorbiri literare (2004), Poesis (2008) ş.a.

    www.aurachristi.ro

    Poezia: exil, patrie sau destin?

    Pe măsură ce înaintezi în existenţă parcă ai înţelege tot mai puţin din ceea ce se întâmplă; e ca şi cum ai urmări cum capacitatea de a pricepe se diminuează, iar neînţelegerea creşte văzând cu ochii, ca ceaţa deasă, în nopţile de toamnă târzie, când resturile de vară ezită să se retragă şi să moară de tot, dispărând Dumnezeu ştie unde. Constatând faptul că aşa-zisa neînţelegere sporeşte, nu-ţi rămâne, probabil, decât să recurgi la politeţe ca la o armă, să-ţi sporeşti, în continuare, umanitatea din ce în ce mai vie şi să te prefaci cu viclenie superioară că înţelegi totul; vreau să spun că instinctiv chiar înţelegi totul, aproape. Scriind despre cunoaştere şi dorinţa de a înţelege, maestrul lui Friedrich aura-christi-portretNietzsche – Arthur Schopenhauer – pune accentul pe intuiţie, ştiind că, atunci când te pomeneşti într-o fundătură, pegaşii ei pot deschide nu puţine luminişuri. Verbul a înţelege provine din latinescul intĕllĭgĕre/ intĕllĕgĕre, care înseamnă a înţelege.

    Mă întreb, oare, este obligatoriu să treci prin furcile caudine ale unor nenorociri la limita extincţiei, în a cărei albie să nu mai desparţi viaţa de moarte, ca să înţelegi că viaţa e un dar, care se face o singură dată? E neapărat nevoie să fii deznădăjduit, să ajungi pe o limită a limitelor, ca să devii conştient de noianele de lumină, care ţi se oferă, şi să mulţumeşti pentru darul făcut? E inevitabil să treci prin bolgiile infernului, ca la ieşirea din gurile lui de balaur să te bucuri de soare? Cum să tratez lumina violentă, transformată într-un soi de casă, de care nu încetez să mă bucur şi pentru care nu obosesc să mulţumesc? Prin ce miracol am fost întârziată aici şi cine este autorul acelui miracol? Cum să pătrunzi cu mintea şi să înţelegi toate acestea? Din labirintul unui asemenea gen de întrebări ieşi nu o dată mai derutat decât erai în clipa în care te-ai pomenit în vârtejul lor şi simţi cum o mână uriaşă te aduce în raza bucuriei de a te regăsi în matca unei existenţe considerate tot mai stranii, tot mai inexplicabile şi mai de neînţeles. Înţeleg că nu mai înţeleg nimic, absolut nimic, am murmurat, am mârâit, am şoptit, am îngânat adesea, trezindu-mă ca dintr-un vis. Dramaticul spectacol al soarelui-răsare nu trebuie înţeles, ci, pur şi simplu, admirat. Stând ochi în ochi, duh în duh cu răsăritul iscat din apele beznei lăptoase, orice încercare de a înţelege cedează, îngenunchind şi, într-un târziu, renunţând să te conducă spre luminişul iscodirilor. „Recea raţiune” – cum o califica Marele Will – se poticneşte în faţa unei ninsori ca în basme. Logica arată ca o coardă ruptă faţă în faţă cu realitatea, care nu ascultă nici de calităţile, nici de limitele acestei noţiuni. Viaţa nu încape în rigorile gramaticii şi dă buzna afară, în soarele dogoritor. Supremaţia raţiunii se surpă de la sine în faţa vieţii, care o copleşeşte şi se întâmplă să dea de pământ cu ea, umilind-o. Autorul romanului de formare Afinităţi elective îi scrie ucenicului şi prietenului său, Johann Peter Eckermann, despre darurile umilinţei, din care s-a înfruptat cu bucurie plimbându-se pe străzile Romei. Michelangelo se referă la smerenia în care ţi se revelează esenţa marilor lucruri. Minunea de a fi dă buzna afară din ţarcul definiţiilor şi îl face pe Ivan Karamazov să laude copilăros frunzuliţele crude, de primăvară, şi dulceaţa de vişine. Alături de un motto spicuit din Friedrich Nietzsche, maestrul său de o viaţă – „un joc, o roată din sine rostogolindu-se…” – Nicolae Breban aşază, la un recent roman, intitulat Jocul şi fuga, un adagiu care te reduce la tăcere: „După o vreme m-am aşezat pe marginea drumului, care a fost viaţa mea”. Atât.

    Acolo unde cunoaşterea – laolaltă cu ştiinţa – începe să cedeze, contemplându-şi limitele, iar înţelegerea se împiedică, urmărind cum raţiunea îşi depune armele, se pare că păşim pe un pământ cu desăvârşire necunoscut, unde domină alte rigori, legi, precepte. În situaţii-limită, ştiinţa, laolaltă cu întreaga cunoaştere a omenirii, nu face decât să ne înveţe cum „să ne izbim cu capul de pereţi”, scria filosoful rus exilat la Paris, Dmitri Merejkovski. Pomenit în faţa unor probleme irezolvabile – între care sensul vieţii şi absurditatea tragică a acesteia – după un periplu prin creştinism, budism, mahomedanism, istoria mentalităţilor şi filosofia lumii, începând cu cea a presocraticilor – Lev Tolstoi sugerează că în asemenea situaţii de răscruce ştiinţele lumii te fac să te regăseşti în pielea unui întemniţat cu mâinile şi picioarele legate.

    Nu mai căuta să înţelegi totul; miră-te, fii; dacă ai forţa de a te minuna, deci, exişti, deci, eşti viu. Dacă cineva mi-ar fi citit această frază în prima tinereţe sau în mai pentru toată puştimea cu gâtul sucit după problemele esenţiale ale omenirii genialoida adolescenţă, cred că aş fi ridicat sprâncenele a uimire. Sub catapeteasma acelei vârste de vârf a omului, viaţa e văzută ca un teatru al înţelegerii, al împlinirii şi victoriei. Cât de departe sunt, acum, de limbul acelei credinţe! Câte livezi şi grădini de timp am traversat, ca să ajung la un adevăr atât de simplu, încât catastifele lui savante par a fi decupate din registrele fantasticului: viaţa aşa cum e şi cum ne-o dorim să fie nu are nici o legătură cu înţelegerea. La naştere, Parcele au prezis, firesc, o sumedenie de evenimente, faste întâmplări şi mai mult sau mai puţin norocoase accidente, uitând să ne anunţe că înţelegerea nu figurează printre ele. În schimb, ni s-a oferit o lume halucinantă: eul. Descoperindu-l, redescoperindu-l mereu pe cont propriu, nu-ţi doreşti decât un singur lucru: să întârzii în matricea lui primitoare şi ostilă, în egală măsură, să rămâi în microcosmosul acela ca într-o patrie la care revii, ca Ulise la draga, visata şi dorita lui Ithaca. Ithaca care rămâne a fi eul pentru fiecare se impune să fie regăsită după neostenite pribegiri prin lume. De cum ajungi, iarăşi, la tine, constaţi nu fără uimire că tot ce este adevărat şi profund, tot ce contează exclusiv înlăuntrul tău se întâmplă. Restul nu e decât rătăcire, pribegire, drum care duce într-un singur loc: acasă, în tine.

    aura-christi-cu-mama-2006
    Aura Christi cu Mama ei, 2006

    Mă gândesc cât de straniu e acest termen, această noţiune, nu rareori, silabisită, exorcizată, contemplată de la distanţă: acasă. Ce înseamnă acasă pentru un om ca mine, născut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (URSS) şi plecat de mai bine de două decenii din oraşul Chişinău – locul în care m-am născut, am copilărit, mi-am trăit adolescenţa şi prima tinereţe? Revenită după câţiva ani în locul naşterii mele, abia de am recunoscut bulevardele, arborii, clădirile, aerul, căci totul mi se părea schimbat – adevăr constatat cu o ridicare din umeri şi o uimire politicoasă: bulevardele crescuseră parcă, arborii deveniseră de nerecunoscut, inclusiv dragii mei mesteceni, clădirile mi se părea că sunt diferite de cele văzute în antichitatea existenţei mele. Totul mi se părea deviat spre un unghi diferit. Probabil că eu, în primul rând, m-am schimbat; indiscutabil, eu sunt primul vinovat de faptul că acel acasă de altădată – laolaltă cu aerul cosmopolit, visat ades mai târziu – nu-mi mai aparţinea; m-am înstrăinat de tot ce trăisem, visasem cu decenii în urmă. În sfârşit, puteam contempla totul de la distanţă, ca şi când nu eu însămi aş fi trăit în acel loc. Poate că lumea se schimbase în iureşul anticului panta rhei, invocat şi readus în albia contemporaneităţii, de mai bine de două decenii şi jumătate eliberate din puşcăria real socialismului, pentru a fi prinsă în menghina altor încercări: era confortului şi era globalizării, abătute şi peste ambele maluri ale Prutului.

    Ca şi alte sute de mii, milioane de români, care au trăit sub unguri, sovietici, turci sau tătari, m-am născut sub semnul unei identităţi clătinate. E un adevăr amar acesta; pentru a-l spune cu simplitate şi pentru a-l privi cu calm e nevoie de nu puţin curaj, iar pentru a-l recunoaşte a fost nevoie de timp, în primul rând, cu toate noianele sale de accidente, întâmplări şi lecţii de istorie. Pe parcursul unei jumătăţi de secol, reprezentanţii regimului sovietic au mistificat deliberat tot ce ţine de matricea identitară a basarabenilor: credinţa, istoria, tradiţiile, limba, cultura. Unul dintre cele mai contondente mijloace de a cultiva conştiinţa caracteristică „unui popor de hibrizi”, cum scria Mircea Eliade, a fost frica. Frica de poliţia politică, frica de represalii, frica de a fi exterminat, frica de a dispărea de pe faţa pământului, frica de a gândi pe cont propriu, frica de a fi tu însuţi nu sunt realităţi străine unei părţi a românilor. Frica e una dintre moştenirile totalitarismului, transmise din tată în fiu. Hibrizii din punct de vedere cultural, indivizii care nu-şi cunosc rădăcinile, istoria pământului, sfinţii, eroii, martirii, monştrii care transformă bisericile în depozite sau le demolează, călcând în picioare, în curtea lăcaşelor de cult, icoanele, de bună seamă, sunt mai uşor de stăpânit şi de manipulat. Ca şi excesul de raţiune, frica naşte monştri. Oare din ce motive, aşezând în simetrie două realităţi – cea a totalitarismului sovietic şi cea a globalizării – găsesc atâtea similitudini între ele? Extremele se aseamănă. După cum arată istoria recentă, globalizarea forţată, neoliberalismul de o brutalitate lipsită de Dumnezeu, se împiedică în istorie, identitate, tradiţie, modelele fondatoare ale unei naţiuni, şi folosesc instrumentele de lucru specifice perioadei stalinisto-dejiste, adaptându-le vremurilor noi.

    aura-christi-conte-cel-atotprezent
    Aura Christi si Conte cel atotprezent

    Am scris şi altădată, cu tristeţe, cu amărăciune, că pentru mine acasă este echivalentul exilului. Da, acasă înseamnă exil. Fiindcă acest adevăr pare straniu şi, în esenţă, de neînţeles, am încercat să explic starea aceasta, care mi s-a părut destul de frecvent lipsită de un temei real, ca să nu zic chiar bizară pentru cineva mai puţin informat asupra realităţilor româneşti. Departe de mine, însă, atracţia pentru bizarerii. Care este ţara mea? Să fie cea, a cărei istorie, geografie, limbă şi literatură falsificate şi grosolan manipulate le-am învăţat la şcoală, iar mai târziu la Universitate? Mă îndoiesc. Care este patria mea? Istoria, lăcomia unor mari puteri, viaţa transformă o întrebare simplă în una imposibilă. Este limpede faptul că fac parte din categoria oamenilor cu mai multe patrii. Patria mea este Imperiul Austro-Maghiar, unde s-au născut şi au trăit strămoşii Tatălui meu, Semion; patria mea este Macedonia – locul naşterii strămoşilor mei dinspre Mama; patria mea este România Mare, unde s-au născut părinţii părinţilor mei; patria mea este Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, unde m-am născut, am copilărit şi mi-am trăit prima tinereţe. Pe primul meu paşaport, în dreptul locului naşterii, scria URSS. Patria mea este Republica Moldova, eliberată de sub jugul ocupaţiei sovietice. Până acum mai bine de două decenii, România era graniţa dintre Est şi Vest; pentru unii, aici, în România, începea Uniunea Sovietică, pentru alţii – acest imperiu îşi avea aici graniţele. Acum, ţara mea – fracturată de istorie în două părţi: Republica Moldova şi România – este hotarul Europei. Cert e că atunci când „marile imperii se sparg fără să renunțe la ambițiile lor expansioniste, victimele sunt mereu «colaterale». Or, în întreaga Europă, nici un popor nu a fost mai încercat decât cel din spațiul-limită, acolo unde începea sau se sfârșea Uniunea Sovietică”. (Bogdan Creţu) Adică în spaţiul geo-politic numit România, spaţiu marcat în ultimele decenii de exodul a peste patru milioane de români, care, şi ei, la rândul lor, au parte de câteva patrii. Prin urmare, dincolo de vocea mea care afirmă, face publice aceste realităţi dramatice, se află alte milioane de voci, care îşi doresc să fie auzite. Mă întreb cum poate un om să aibă mai multe patrii? Să fie un dar acesta? Un blestem? O povară? Un pretext de a rezista? Un pinten spre fiinţă? Deruta identitară să fi fost sursa răului, care îi macină pe nu puţini oameni regăsiţi în faţa aceloraşi probleme ce ţin de sentimentul dezrădăcinării, în al cărui aer imposibil mă regăsesc eu însămi?

    Descoperind sursele dezrădăcinării şi ale răului, cred că în căutarea identităţii, încet-încet, mi-am găsit identitatea, locul şi patria în cărţi, în literatură, în poezie, salvându-mă astfel. Prin acest instrument de cunoaştere care rămâne a fi poezia mi s-a dăruit forţa de a mă apropia de înţelegere. Constat nu fără uimire cum, treptat, încet, mi-am descoperit în poezie vocaţia şi destinul. Dacă nu aş face o trimitere la etimologia cuvântului poezie şi a derivatelor sale, ceea ce mi-a ieşit adineaori din buricele degetelor ar suna, probabil, fie patetic, fie lipsit de modestie. La rădăcina substantivului de genul feminin poezie se află, în greaca veche, poieo, „care însemna eu fac, eu produc, eu creez şi care avea ca derivate poiema cu sens de muncă, lucrare, poietes cu sens de făcător, lucrător, autor, poet şi poietikos cu sens de productiv, dar şi de poetic”. Acest labirint de explicaţii, spicuite dintr-o incursiune etimologică făcută de V. Macovei, câştigă în expresivitate şi se apropie de pământul numit poezie de îndată ce tragem cu ochiul la dragii greci ai antichităţii, pentru care – ne aduce aminte acelaşi autor – „poiesis era chiar sursă a existenţei, iar poeţii erau creatori în sensul cel mai larg”. Înainte de a fi instrument de cunoaştere, aşadar, fiind un mijloc de trecere „de la starea de nefiinţă la aceea de existenţă”, în viziunea grecilor antici poezia dăruia viaţă, poezia recrea viaţa. Este exact ceea ce îi aduce la cunoştinţă Diotima lui Socrate: „Astfel, poesis este toată pricina ce stârneşte un lucru ca să treacă de la starea de nefiinţă la aceea de existenţă. În felul acesta, creaţiile ce se fac prin orice tehnică sunt poesii, iar creatorii lor, oricare ar fi, se numesc poeţi”. (Platon, Banchetul) Poezia rămâne a fi, aşadar, darul, prin care se revigorează viul, ontosul, fiinţa. Tocmai din acest motiv pentru greci poezia se confunda – de la o limită încolo – cu viaţa. Pornind de la grecii din vechime, m-am obişnuit să pun un semn de egalitate între poezie şi viul dinlăuntrul nostru – condiţie a dialogului cu Dumnezeu. Prin atitudinea lor faţă de poezie, înţelepţii Greciei de altădată vorbeau de atitudinea faţă de viaţă, deci, faţă de fiinţă, faţă de ceea ce se numeşte viu – un concept ultracriptic, de care abundă Sfânta Scriptură. Dacă în privinţa atitudinii faţă de viaţă şi faţă de poezie urmez grecii din Vechea Eladă şi, în special, presocraticii, mă despart, în schimb, de credinţa lor în Moire – Atropos, Clotho și Lahesis – cele trei zeităţi, în faţa cărora se pleca până şi Zeus, deoarece Moirele decideau destinul oamenilor, convinşi prin educaţie, cutumă şi tradiţie de faptul că soarta fatalmente e predestinată, trasată, impusă de la naştere: fatum. Incomparabil mai apropiată de mine rămâne a fi credinţa romanticilor în puterea de a-ţi construi destinul şi de a-ţi decide devenirea, care pare – în opinia lui Georg Trakl – bolnavă: „Cât de bolnav pare tot ce devine”. Ca şi opera, aşadar, destinul, viaţa reprezintă o construcţie şi, da, un templu, sub a cărui amplă, spectaculoasă, incredibilă, deci, adevărată cupolă împărtăşesc credinţa lui Friedrich Nietzsche, conform căreia singura justificare a vieţii este cea estetică. Estetica, frumuseţea, arta în general nu sunt, prin urmare, „o înfrumuseţare a vieţii, o ademenire spre viaţă”, cum susţinea – încolţit de absurditatea îngrozitoare a existenţei – contele Tolstoi, ultimul Tolstoi, sau, mai exact, nu au cum să fie doar atât! Arta, estetica, frumuseţea alcătuiesc însăşi viaţa, viaţa activă, vie, cum o numea Fiodor Mihailovici, care prin moartea Nastasiei Filippovna – o Antigonă petersburgheză, disputată de prinţul Mîşkin şi ucigaşul Rogojin – ne sugerează că frumuseţea nu poate fi stăpânită.

    Regăsindu-mi rădăcinile identitare clătinate, am început să-mi construiesc o identitate în poezia tratată ca un destin în devenire. Poate inclusiv din acest motiv mă raportez la poezie ca la un destin, ca la o patrie şi un loc ales, da-da, un loc divin – de vreme ce redăruieşte şi recreează viaţa, modelându-te! – şi ca la un punct de sprijin într-o lume din ce în ce mai alienată. Cum să-mi explic însă deruta în care mă regăsesc nu rareori, acel mal du siècle, despre care s-au scris tomuri? Cum şi în ce fel să sap, în continuare, în firea oamenilor de prisos, în firea dedublaţilor subteranei, locuiţi şi ei de mal du siècle, dacă nu recitind cărţile iubite ale marilor ruşi şi încercând să pricep sursa răului fără nume, de care sunt locuiţi reprezentanţii ilustrei tipologii celebre, în frunte cu dragul şi adesea bombănitul Peciorin sau fiul rătăcitor, Oneghin? Oare cele circa două secole de ocupaţie străină să-şi fi lăsat atât de profund amprenta asupra pământului numit Basarabia? Şi asupra actualului teritoriu românesc – laolaltă cu oamenii lui minunaţi – patina lăsată de turci, tătari, unguri sau sovietici, să fie, oare, iremediabilă? Care să fie numele răului care bântuie România, un rău ce pare a fi fără leac? Cum se numeşte norocul – redefinit, câteodată, drept miracol – care mai ţine acest pământ cât de cât întreg, cât de cât legat prin acelaşi idiom şi acelaşi loc? Noroc, miracol confundate nu rareori – şi identificate până la imposibilitatea de a le distinge – cu credinţa în misia naţiunii române şi, respectiv, a literaturii dăruite lumii de acest neam, descins din geţi şi daci, neam, care a dăruit Europei una dintre cele mai vechi civilizaţii.

    Citind relativ de curând Jocul şi fuga – o recentă capodoperă, semnată de Nicolae Breban – am urmărit modul atipic, de o gravitate disperată şi pedantă, al acestui creator al unor realităţi abisale de a răsturna o prejudecată. Unul dintre miturile vehiculate în acest op de respiraţie majoră – alături de mitul politic, mitul renaşterii naţionale, mitul timpului, mitul istoriei – într-un timp al demitizărilor programatice şi, în esenţă, maligne, este Mitul Locului. Teoria unuia dintre personajele genialoide din această creaţie de vârf a romancierului, care analizează două realităţi dramatice – stalinismul şi mişcarea legionară – aduse faţă în faţă şi analizate din unghiuri, uneori, contradictorii, constă în următoarele: nu atât oamenii sfinţesc locul numit în istoria popoarelor europene România, cât exact invers, noi înşine, românii, suntem sfinţiţi de acest Loc: un loc, fără îndoială, straniu, binecuvântat de Dumnezeu, un topos aflat la răscrucea unor mari puteri ale lumii şi, în ciuda vitregiilor istoriei, în ciuda setei de expansiune a unor imperii din vecinătate, rămas cât de cât integru, adunând, de milenii, o seamă de oameni şi închegându-i în ceea ce numesc manualele de istorie şi dicţionarele naţiune. E adevărat, încă nu pe deplin conştientă de imensul noroc de a fi aici, de secole, pe ambele părţi ale Carpaţilor, norocul de a vorbi acelaşi idiom latin şi de a avea aceeaşi istorie străveche, aceeaşi cultură, aceiaşi eroi, martiri şi sfinţi, cum afirmă un personaj al autorului romanului Bunavestire, personaj, care, în condiţiile unei dictaturi de o brutalitate neverosimilă, aşteaptă, pregăteşte şi visează – incredibil, deci, adevărat – o renaştere a naţiunii române. Este exact ceea ce ne dorim şi noi, aşteptând o eliberare a acestei naţiuni din chingile unei legende maligne, promovată şi susţinută cu o rapiditate de neînţeles într-o ţară de la Nord-Vestul Pontului Euxin, cunoscută de-a lungul veacurilor, în primul rând, prin deschidere, ospitalitate şi prin valorile dăruite culturii universale: Constantin Brâncuşi, George Enescu, Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Nichita Stănescu şi alţi mari creatori. Cred că periodic trăim nişte timpuri ale incertitudinii şi derutei, când noţiunile şi valorile esenţiale se impun să fie redefinite şi readuse în regim de urgenţă în matricea contemporaneităţii. Între aceste noţiuni şi valorile numite esenţiale, de bună seamă, nu pot lipsi modelele prin care s-a fondat civilizaţia iudeo-europeană, aflată, la ora actuală, în decadenţă. Cred că, aducând în discuţie, aici, în aceste rânduri – fără îndoială, patetice – brebanianul Mit al Locului, se cuvine să ne referim la enigma naţiunii române, văzută de Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu al Constantinopolului, sub semnul minunii şi al unei credinţe de nezdruncinat: „Ne miră şi naște în noi o admirație nespusă faptul că aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populația acestor ținuturi, după nenumărate peripeții şi prigoane, şi-a păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem neputincioși în a explica cum acest mare popor ortodox a ieșit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIV-lea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supraviețuise ca popor unitar, deși aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse şi primejdii, poporul român s-a întors în lumina istoriei, evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de către alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credinţa puternică şi neclintită a acestui popor”[1].

    În timp ce făceam o indirectă laudă a vieţii şi a viului, a fiinţei şi a poeziei, văzute ca patrie, destin şi sursă a vieţii, am lunecat, treptat, spre identitate şi starea de exil simţit şi trăit acasă, stare, în esenţă, spuneam, de neînţeles. Pomenindu-mă, la sfârşitul acestor însemnări, la o răscruce, mă gândesc la acel proroc german, asemănat de Thomas Mann cu un Hamlet al filosofiei europene, care exclama, în paginile uneia dintre cărţile sale de o densitate unică: „Mai trebuie făcute atâtea încercări! Mai trebuie descoperit atâta viitor!”. (Aurora) Se cuvine, aşadar, să mai încerc o dată, apoi încă şi încă o dată, să pricep de ce, oare, mă simt acasă – în exil. Alături de aceste tentative şi exerciţii de înţelegere şi în ciuda amărăciunii şi a deznădejdii care mă încearcă, se cuvine să descopăr „atâta viitor”! Nu este exclus ca incapacitatea de a înţelege să fie, ea însăşi, un fel de casă şi exil, totodată. Da, casă şi exil, de care mă apropii şi mă voi apropia, în continuare, prin intermediul scrisului, căci ce poate să reprezinte scrisul dacă nu o încercare de a înţelege, deşi ceva mai profund şi mai înţelept din tine ştie că există lucruri, stări, senzaţii, amintiri şi întâmplări care – oricât ai încerca să le limpezeşti – vor păstra, totuşi, o aură imposibil de descris, imposibil de pătruns cu mintea. Cu toate acestea, vei încerca, iarăşi şi iarăşi, să te apropii de acea aură, din alt unghi, din aerul altor biblioteci, îndrăznind să te uiţi cu alţi ochi la strălucirea ei, peste care se va lăsa, abia vizibil, surâsul adâncurilor, surâsul modelelor dintotdeauna.

    În această epocă a reevaluărilor şi revizuirilor, uneori-adeseori, abuzive, în această epocă de confuzie generalizată sub semnul globalizării şi a politicii corecte, unitatea de măsură a valorilor – dacă, de bună seamă, există una – ar putea şi cred că ar trebui să fie cea propusă de autorul volumului Ecce homo: „Cât de mult adevăr suportă, cât de mult adevăr îndrăzneşte un spirit? Aceasta a devenit pentru mine, în tot mai mare măsură, unitatea de măsură a valorilor”, căci „fiecare realizare, fiecare pas înainte în cunoaştere purcede din curajul, din duritatea faţă de sine însuşi, din puritatea morală faţă de sine însuşi”. Prin Porfiri Petrovici, Fiodor Mihailovici Dostoievski afirma un adevăr crescut parcă din aceeaşi îndrăzneală, invocată de geamănul său: „Puterea i se dă numai celui care îndrăzneşte să se aplece şi să o ia. Aici e vorba doar de un lucru, unul singur: să îndrăzneşti, atât!”. Este exact ceea ce a făcut orbul cerşetor Bartimeu, când l-a auzit pe Iisus. Numindu-l Fiul lui David – adică la fel cum îl răsfăţau adesea galileenii – Bartimeu i-a cerut, cu umilinţă şi insistenţă, îndurare şi, în pofida mustrărilor ucenicilor şi a celorlalţi oameni, care Îl însoţeau pe omul de origine divină la ieşirea din Ierihon, orbul a continuat să ceară milă. „Îndrăzneşte! Ridică-te, căci te cheamă!” i-au spus, atunci, martori ai insistenţei curajoase a cerşetorului, cei din preajmă după ce Fiul lui David le-a cerut ca orbul să vină la El. Iisus i-a redat vederea acelui orb, spunându-i, apoi, să plece: „Credinţa ta te-a vindecat!”. (Evanghelia după Marcu 10:25)

    Prin urmare, curajul moral e cheia, una dintre chei. Abia când ajungi la rădăcina curajului moral, imposibilul ţi se va arăta ca o uşă deschisă vraişte. Cu condiţia să nu uiţi lecţia lui Porfiri, dată lui Rodion Raskolnikov, care nu încetează să zâmbească pierdut-ironic până pătrunde adevărul profund şi simplitatea izbitoare din spusele criptice ale acestui involuntar salvator şi duhovnic, ascuns sub masca unui anchetator judiciar: „Fă-te soare, şi o să te vadă toată lumea. Dar soarele trebuie să fie mai întâi soare. Iar zâmbeşti, de ce: că fac pe Schiller?”

    Dar ce înseamnă să fii soare?

    Aura Christi

    Conferinţă ţinută la Universitatea Ca’ Foscari
    din Veneţia (Ca’ Bembo, Aula Dottorato,
    Fondamenta Sangiantoffetti, 30123 Venezia)

    Nota:

    [1] Fragment din discursul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, susţinut în Catedrala Patriarhală din București, în data de 22 octombrie 1995, la aniversarea a 110 ani de Autocefalie şi a 70 de ani de Patriarhat ale Bisericii Ortodoxe Române; citat folosit de Preafericitul Părinte †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române în conferinţa ţinută cu prilejul Zilei Culturii Naţionale şi a zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, în cadrul Adunării Generale a Academiei Române.

    Cvasipastel

    E-un frig de tremură fantome şi salcâmi
    sub ceru-ntunecat ca nişte putrede gutui.
    Ceaţa şi-aruncă mantia pe lucruri,
    de nu vezi la trei paşi; păianjenii i-alintă,
    scăpând mărgăritare-n plasa nimănui.

    E ziua cea dintâi şi suntem la răscrucea
    drumului, tăiat de mândri cocostârci şi de fazani.
    Frunzişul tot mai rar şi-a exilat tot verdele
    pe muşchiul din fântâna, pe care îşi duc crucea
    doi greieri rătăciţi, ca nişte mohicani.

    E-o linişte ca de sfârşit de lume.
    Focul şi drumul şi-au găsit de lucru în livadă.
    Spre ziuă aştrilor le cade inima spre Hypnos.
    Marea îşi strânge sufletul în perle, scoici şi spume.
    Mieii prea cruzi pe coamele secundei stau să cadă.

    Mai peste tot îşi face cuib un început.
    Zmeii tomnatici scuipă foc şi fug în frunze,
    apoi îi rod părerile de rău şi ei se-ntorc
    de mână cu arhangheli de nepriceput,
    care-i invită la cules meduze.

    Frig pe orbită

    „Şi dacă ai să-mi arunci tu foc în creier,
    Atunci te voi purta pe sânge.”
    Rainer Maria Rilke
    Ca lumina-n biserici se înalţă
    în cercuri pescăruşii, profanii,
    adormind în mine tristeţile,
    rătăcirile, anii,

    dimineaţa, când soarele-i sus.
    Veşnicii răsar şi cresc din imagini
    şi lucruri, care-şi citesc fiinţa,
    relieful, vârstele în pagini

    sfinte de istorie-a pământului,
    de când există el şi e purtat
    pe sângele de bronz al sfinţilor
    şi-al umbrelor de neuitat,

    de zei distraţi şi mândri înviate
    în ani de foc, când, drepţi, au rătăcit
    călări prin patimile timpului,
    sub cerul nemaimântuit

    şi-un frig de tac părinţii în icoane,
    un frig de nu ştii cum te cheamă;
    şi tremuri, şi – în timp ce cânţi –
    treci cea din urmă vamă.

    Frigul se înteţeşte pe orbită;
    să fim ca rozele şi să iubim ca ele.
    Mesteceni disperaţi se-aprind şi ard
    sub bolta gândurilor mele.

    Ţara nimănui

    Întuneric – ţară a nimănui
    ce-şi strigă tristeţile
    la fiecare colţ de stradă.
    Tot ce atingi, te uită, creşte din belşug
    în sufletul de foc al orişicui
    şi te învinge rar, fără tăgadă.

    Ziua a doua urcă din himere
    ce sprijină pământul pe patru elefanţi,
    cum se-ntâmpla aievea în vechime,
    când ascultam pulsând inima lumii,
    de Apollo ţinută în melancolicele sfere,
    apoi în templul înălţat de ştime.

    Totul începe cu legile nescrise
    în pântecul matern al lucrurilor.
    Totul renaşte din apă, aer, focul
    vegheat de trei zeiţe: Clotho, Lachesis
    şi ne-nduplecata Atropos – sublime graţii
    de temut, care, oho, ştiau aproape totul.

    Deschide ochii

    Deschide larg ochii, ţine ochii deschişi.
    Nu uita să respiri. Orice s-ar întâmpla,
    trage aer adânc în piept şi nu întreba:
    până când, de ce şi cum, chiar aşa?
    Sunt cu tine, înzidit în coloana secundei.
    Sunt cu tine aşa cum n-a fost, nici va fi
    cineva vreodată. Într-o pace ne-ncepută, cândva

    veţi cânta, iubite abstracţiuni, cu cercei în urechi,
    brăţări de liane, inele de laur şi sanda cafenie,
    dragi fiinţe culese în zori din singurul arbore:
    totul e la vedere. A trecut călare pe-un nor Aurora
    şi-am despărţit lumina de întuneric, apele de uscat.
    Şi era frig de se opreau păsările în zbor.
    Şi era cald sub bolta dimineţii, vie.

    Ca un arc curbată, s-a făcut ziua a treia. Şi o adiere
    peste văzutele şi nevăzutele toate s-a făcut.
    Şi s-a făcut singurătatea – matcă a fiinţei.
    Şi târziu de tot, când nu mai aveam
    decât o respirare, dragi himere, viaţa s-a făcut
    din tot ce nu s-a mai văzut: suferinţă, aşteptare,
    abur, coastă şi ce mai e de găsit într-o mână de lut.

    Zori de zi

    Lumina îşi trimite solii în mesteceni,
    îşi uită focurile-n roze şi-asfinţit.
    E seară şi-n cuvinte; arhanghelii îi legeni.
    Totul se-arată oarecum sfârşit.

    Zorii de zi aşteaptă să te-nchege,
    când Atropos şi-ascute foarfecele.
    Tu ai văzut hotarul dintre oameni-lege,
    în timp ce au căzut pe gânduri Parcele.

    Copacii şi-au scos umbra la păscut.
    Respiră-n toate o aşteptare surdă.
    Adună frumuseţe grădina din belşug
    şi râde-n mânzul crud ce zburdă

    după fluturi, iepuri de câmp şi viespi.
    Când pacea şi-a scos puii, îi număra la soare
    şi rouă culegea dintre coroanele de cerbi,
    noaptea de zi am despărţit, şi mare

    mi-a fost uimirea: în candidele sfere
    ale amiezii pluteau ca-n vis, uşor, cântând,
    fiinţe-nfrigurate, privighetori stinghere
    de cum prindeau relief şi duh în gând.

    În raza pătimaşilor lăstuni

    În raza pătimaşilor lăstuni
    e ţara ta, pământul aşteptat.
    De printre roze, în miresme te aduni,
    visezi în arborii din veacul celălalt.

    Mai e foarte puţin şi te apropii
    de trunchiul întemeietor.
    Închide ochii, dormi în dropii,
    zidite într-un cerc îmbietor.

    Închide ochii, dormi, coboară
    sub pleoapa nu se ştie cui.
    Încrede-te în orele de seară,
    surpate în orbita nimănui

    din ţara cuvioşilor lăstuni,
    unde se vede tot prin oameni, unde
    din depărtări în vulturi mori, te-aduni
    şi-nvii în ecumenice secunde.

    Vasăzică zeii printre noi coboară

    Vasăzică zeii printre noi coboară;
    de pretutindeni brumar ne face semne:
    totul încet pare să ia sfârşit…
    Ei câte unul merg prin golul
    locuit de arbori resemnaţi şi frunze,
    căzute-n cerul ierbii, mântuit.

    Bolta e grea şi munţii mari, ca marea,
    şi ceasul greu e în aerul rarefiat
    şi-n foruri luminate-n subterane.
    Mergi singur. Ochii sunt prea grei.
    Dorul de moarte dezgroapă-n fiecare
    de secole uitate taine.

    Vântul ne mână spre un nou sfârşit,
    cu toamna strânsă-n ochi, clepsidre,
    pietre. Doamne, pentru a câta oară
    sufletul singur se închide în măceşe,
    ca soarele-n gutuia cu faţa-n zori atinsă
    de zeii care printre noi coboară?

    Visul lui Thales

    Zeii mergeau prin ceaţă şi tornade.
    Stăteam faţă în faţă cu himera.
    Vedeam cum se-arcuieşte pliul ei şi cade;
    la fel în vis şi gelozie cade Hera,

    când Zeus cel viclean îşi caută perechea
    printre măslini şi rândunele drepte.
    Te uită cum amurgul şi-a ciulit urechea
    în chiparoşi, fântâni, orbite-ncete.

    Atât de limpede totul se-arată.
    Ochii himerei sunt din ce în ce mai verzi.
    Se-ntoarce Thales la fericita apă,
    prin care toate lucrurile vezi.

    La început a fost Apa cea vie,
    bolborosesc trist zeii, cu mantia în mână;
    bronzul din care-au fost turnaţi, o, ştie
    când Zeus se arată în gingaşa-i stăpână.

    Se-anunţă un plin de fast prăpăd,
    multiplul răsucind în singurul mănunchi.
    Zei melancolici plutesc în zori şi văd:
    totul începe din acelaşi trunchi.

    Ca prin ceaţă

    E toamnă printre îngeri, pe sub ape
    şi eu abia de-mi amintesc
    din care arbore am smuls acel cuvânt
    şi unde, dulci, silabele-i nuntesc,
    din culme-n culme rătăcind.

    Cum se numeşte pasărea
    ce l-a clocit, discret retrasă?
    Unde să-i fie patria, văzduhul
    ezitant, povestea, poate lutul
    şi cea din urmă casă?

    Ah, trece timpul, cum la vânătoare
    câinii de rasă merg după stăpân.
    Secundele se arcuiesc în felu-n care
    respiră coamele: precipitat, adânc,
    ca vulturii tăind fâşii cerul alpin.

    Mă smulg din mine; capul mi-l întorc
    spre acea toamnă de demult;
    văd ca prin ceaţă pomul vieţii, animale,
    preoţi dormind, pierduţi în zale.
    Şi-un vâjâit al unui corp ceresc ascult.

    Heraclit

    Eu le-am făcut dreptate păsărilor.
    Cerului alb o boltă zveltă i-am zidit.
    Şi-atunci, de ce tristeţile mă împresoară,
    când ochii nopţii se deschid în iarbă,
    fântâni şi mări, apoi, târziu de tot, în fiecare?

    Urşilor, leilor şi cerbilor eu le-am făcut dreptate
    şi-am adunat copacii, zimbrii şi plantele în mână;
    era prima pădure de când lumea. Şi atunci,
    de ce mă-nchid în somn, ca morţii în pământ
    şi ca tăcerile străvechi – în prunci?

    Pe tine, şovăind, târziu, când seara
    fulgera tăcut şi fioros la asfinţit, din coasta
    lui Adam, cântând, eu te-am cioplit. Şi-atunci,
    de ce îmi tulburi liniştea? Ce ai găsit în ţipătul acela?
    Spre care depărtare din gura lui tot curgi, şi curgi?

    Ca bucăţile din Osiris

    Ca bucăţile din Osiris rupte –
    aceste versuri în marginea toamnei divine…
    Nu le-ajung nici la tibie, nici la genunchi,
    când m-adun din urcuşuri abrupte
    în abia recunoscutul trunchi

    şi la matcă mă-ntorc după lungi pribegiri
    nu se ştie din ce pricini, nici până când.
    Abia de mai văd aripa care mi-a fost pământ.
    O, tandre sincope, dulci amăgiri
    în aerul murdar şi sfânt,

    nu-i de făcut nimic; o lume e de făcut,
    căci toate erau bune foarte. Carte a vieţii sfântă,
    moartea nu-i nicăieri; am căutat peste tot.
    Zeul respiră într-o aripă frântă,
    de animal căzut în bot.

    Să nu te sperii

    Să nu te sperii orice s-ar întâmpla.
    Iarba e la fel de verde ca altădată.
    Căzuți pe gânduri, pegașii luminii
    te răsfoiesc ca pe o carte

    și întârzie, de parcă și-ar fi găsit
    liniștea într-o casă a nimănui.
    Să nu te sperii. Toamna dă semne
    din ochii nu se știe cui.

    Totul se-acoperă de cenușa anilor.
    Cad heruvimi prea copți din cer.
    Zumzăie destinul. A venit vremea.
    Se sparge cercul vârstei de fier.

    Să nu-ți fie teamă. Sunt aici.
    Te aștept în miresme, vulturi, culori.
    Acest drum de țară e mâna mea,
    călcată de tine de-atâtea ori.