Cristian Fulaș

    0
    509

    Cristian Fulaș (născut în 1978, Caracal). Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea de Nord Baia Mare; Studii Aprofundate de Teoria Literaturii, Universitatea București. În timpul studenției a participat de mai multe ori la Colocviile Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Debut cu poezie în Revista Poesis, Satu Mare, 2000. Articole critice publicate în Caietele Lucian Blaga și Caietele Mihai Eminescu. În 2003 se retrage din viața literară, din care va lipsi 12 ani. Lucrează ca traducător profesionist, editor și copyrighter pentru diverse edituri. În 2012 înființează editura Gestalt Books.

    Cristian Fulaș (născut în 1978, Caracal). Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea de Nord Baia Mare; Studii Aprofundate de Teoria Literaturii, Universitatea București. În timpul studenției a participat de mai multe ori la Colocviile Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Debut cu poezie în Revista Poesis, Satu Mare, 2000. Articole critice publicate în Caietele Lucian Blaga și Caietele Mihai Eminescu. În 2003 se retrage din viața literară, din care va lipsi 12 ani. Lucrează ca traducător profesionist, editor și copyrighter pentru diverse edituri. În 2012 înființează editura Gestalt Books.

    În 2015 debutează cu romanul Fâșii de rușine (Gestalt Books – Vinea), roman distins cu Premiul Liviu Rebreanu pentru Proză 2015 și nominalizat la Premiul National de Proza al „Ziarului de Iasi”. Romanul face parte dintr-o trilogie care se află în lucru.

    Tot în 2015 publică Jurnal de debutant (Tracus Arte). În februarie 2016 organizează Festivalul Internațional „Orașul și literatura”. Editează și publică Antologia Orașul  (Gestalt Books, 2016). Fragmente din trilogie sunt traduse în italiană, bulgară și maghiară. În 2016 îi va apărea romanul După Plâns.

    După plâns

    Zilele au curs la fel ca înainte, de atunci. Tăcerea s-a așternut ca o pulbere neasemuit de fină peste lucruri, cuvinte care să spună povestea acelei nopți nu s-au găsit. Cerșetorul s-a adâncit și mai mult în lucrurile numai de el știute, căci pentru el nu mai exista întoarcere și orice plecare din acel Loc în care sălășluia, singur și tăcut, era deja o interdicție. Liniștit, a scris din nou cartea literă cu literă, a copiat-o până la sfârșit. A lipit apoi, cu multă pricepere, câte o pagină goală după fiecare pagină a cărții. S-ar fi putut contura aici o contemplație, însă apăruse, în mintea lui, necesitatea unei rescrieri a faptelor. Dacă primele trei părți nu au suferit vreo adăugire sau vreo ștersătură decât ici și colo, în așezarea textului în pagină, Istoria părând cu totul și cu totul veridică și deloc întâmplătoare, ultima parte a trecut printr-un proces de transformare egal sau mai mare cu o refacere a tot ceea ce, mai apoi, din nebună îndrăzneală și nemaiauzită trufie, nebunie și inconștiență, s-a numit cunoaștere. A tuturor lucrurilor care sunt, pentru că sunt; și a tuturor lucrurilor care pot fi, pentru că pot fi. A necesității scrierii, pentru că, așa cum s-a arătat mult mai târziu, în penumbra celor povestite de noi, ceea ce nu stă scris nu e scris să se întâmple. Iar ceea ce nu e scris să se întâmple, nu va sta niciodată scris. În logica naturală a lucrurilor acestora, Cerșetorul nu a făcut decât să se supună unei sorți implacabile, nevrând deloc să provoace o ruptură în deja știut. Nu îi era scris să facă asta, dar scria din nou ultima parte a Cărții din necesitatea adevărului, care e singura înfățișare potrivită binelui.

    Au trecut ani. Tăcerea lui s-a întărit, nicicând nu a mai rostit vreun cuvânt, nicicând, chiar bolnav sau în vis, nu a scos de pe buzele lui vreun sunet. El înțelesese ceva, numai el pricepuse și teama, o teamă inexplicabilă, îl ținea departe de tărâmul ființelor vorbitoare. Dacă va fi crezut vreodată, până și rugăciunile și le făcea în tăcere, în asocieri de sunete care niciodată nu deveneau cuvinte și cu atât mai puțin propoziții sau fraze. Lumea lui, redusă la minimul acceptabil, acel punct infinitezimal care ne separă de moarte, era o lume fără cuvânt. Istoria lui era o istorie a începutului absolut, iar cele ce se lăsau scrise de el pe paginile goale ce dublau ultima parte a cărții erau litere și arareori silabe, dacă nu chiar semne care nu au putut fi descifrate niciodată.

    Cu o singură excepție: la sfârșit, o concesie care ne arată acum că el nu plecase dintre lucruri. Un singur cuvânt a găsit el de cuviință să scrie, mare, în toate limbile pământului, pe ultima pagină, cea care nu dubla nicio pagină și, la propriu vorbind, nici măcar nu făcea parte din cuprinsul cărții. La început scrisese greșit, greșise toate literele încercând să le scrie separat, să compună cuvântul din rădăcinile lui, din ceea ce par a fi literele, biete semne și mâzgălituri aruncate în șiruri așezate pe pagini. Își corectase, însă, greșeala, iar la sfârșitul cărții sale, la sfârșitul rescrierii cărții, cum spuneam, așezase un cuvânt care spune și azi totul despre calea lui și despre imposibilitatea oricărui concept, atât cât putem să ne dăm seama. Cuvântul era: Pace.

    Fragment