Dana Oprica

    0
    760

    Dana Oprica s-a născut în data de 10 noiembrie 1970, într-o familie de profesori, care au părăsit fiecare satul natal pentru a urma o carieră universitară la Craiova –oraș oarecum depărtat de freamătul cultural, economic și social al capitalei, dar efervescent totuși–, din care au plecat Maiorescu și Titulescu, dar în care a ajuns, și pentru a-și saluta un fost coleg de clasă, însuși generalul de Gaulle în 1968.

    A absolvit Liceul Pedagogic din Craiova în anul 1989 în urma căruia a primit repartiția guvernamentală de a lucra ca învățătoare la Liceul “Frații Buzești” din aceeași localitate. Un an mai târziu a intrat la Facultatea de Litere și Istorie, secția română-franceză, din cadrul Universității din Craiova. Cochetând timp de un an și cu profesia de jurnalist la singura televiziune locală, Terra Sat, a obținut diploma de licență în anul 1996, când s-a înscris la un masterat în limba română contemporană, absolvit anul următor, și când, s-a titularizat ca profesor de limba și literatura română la același liceu de prestigiu, devenit între timp, Colegiul Național “Frații Buzești”. Peste șase ani a reușit să-și mai agațe un mic trofeu, cel al stăpânirii limbii spaniole; diploma poartă semnătura Institutului Cervantes din Madrid.

     

    Dana Oprica s-a născut în data de 10 noiembrie 1970, într-o familie de profesori, care au părăsit fiecare satul natal pentru a urma o carieră universitară la Craiova –oraș oarecum depărtat de freamătul cultural, economic și social al capitalei, dar efervescent totuși–, din care au plecat Maiorescu și Titulescu, dar în care a ajuns, și pentru a-și saluta un fost coleg de clasă, însuși generalul de Gaulle în 1968.

    A absolvit Liceul Pedagogic din Craiova în anul 1989 în urma căruia a primit repartiția guvernamentală de a lucra ca învățătoare la Liceul “Frații Buzești” din aceeași localitate. Un an mai târziu a intrat la Facultatea de Litere și Istorie, secția română-franceză, din cadrul Universității din Craiova. Cochetând timp de un an și cu profesia de jurnalist la singura televiziune locală, Terra Sat, a obținut diploma de licență în anul 1996, când s-a înscris la un masterat în limba română contemporană, absolvit anul următor, și când, s-a titularizat ca profesor de limba și literatura română la același liceu de prestigiu, devenit între timp, Colegiul Național “Frații Buzești”. Peste șase ani a reușit să-și mai agațe un mic trofeu, cel al stăpânirii limbii spaniole; diploma poartă semnătura Institutului Cervantes din Madrid.

    Anul 2006 a marcat începutul unui nou drum, în Spania, la Madrid. O găsim integrată în compania IBM (până în 2009) și în același timp colaborând cu asociațiile românești în proiecte adresate românilor ce au ales să trăiască în Spania. Este primul profesor de limba română ca limbă străină în cadrul recentului înființat, pe atunci, Institut Cultural Român din Madrid (din 2008 până în prezent).

    În 2010 s-a înscris la Masteratul de pregătire a profesorilor care predau limba franceză ca limbă străină, la Universitatea Complutense din Madrid, care i-a deschis drumul pentru un doctorat în didactica limbii române ca limba a doua, la aceeași universitate.

    Problema migrației a preocupat-o constant, fapt ce s-a concretizat în obținerea în 2012 a unui certificat care îi conferă abilitatea de a lucra cu familiile migrante, ca urmare a absolvirii unui curs teoretico-practic suținut de Înalta Școală Națională de Licențiați și Doctori în Științe Politice și Sociologie din Madrid împreună cu Spanische Weiterbildungsakademie din Bonn.

    Din 2010 participă activ la manifestările lingvistice și literare organizate în cadrul Universitații Complutense din Madrid, Universității din Craiova, Universității Aldo Moro din Bari, Italia, Universității din Hong Kong, Asociației Internaționale de Paremiologie, Universității din Murcia, Universității Castilla la Mancha, Institutul Cultural Român din Madrid, cu lucrări și seminarii despre paremiologie, interculturalitate, limba și literatura română, limba și literatura spaniolă sau cu prezentări legate de criteriile de redactare a unei lucrări de disertație.

    A organizat atât proiecte adresate românilor din Spania cu ocazia Zilei Naționale a României (2013, 2014, 2015), cu ocazia zilei aniversare a poetului Mihai Eminescu (2014, 2015), cu ocazia sfârșitului de an școlar al elevilor români participanți la cursurile de limba română, cât și proiecte adresate publicului spaniol precum punerea în scenă, cu studenți spanioli, a comediei Lanțul slăbiciunilor de I.L. Caragiale, realizarea de traduceri în spaniolă din folclorul românesc, grupat sub tema dragostei și intitulat Dragobete, întocmirea și predarea unui curs de Noțiuni de limbă și cultură română adresat funcționarilor din primăriile regiunii Madrid, pregătirea unor secvențe de lecții în cadrul proiectului Noaptea cărților, organizat de ICR Madrid și a serbărilor și concursurilor de la fiecare sfârșit de an școlar la același ICR Madrid.

    Din 2013 este realizatoarea unei emisiuni săptămânale în limba română la postul public de radio Collado Villalba.

    A publicat, în limba română, în limba spaniolă și în limba engleză, articole de opinie în jurnalul Observatorul de Madrid, articole de lingvistică comparativă în Revista Paremia și Analele Universității din Craiova, articole de literatură în revista Mozaicul și articole de sociologie în lucrări publicate în România (în Dobrescu, Emilian. & Batar, Dumitru. Îmbătrânirea activă. Studii și cercetări, Editura Oscar Print, București, 2014 și în Bădulescu, Alina. Emerging Markets Economics and Business. Contributions of young researchers, Oradea University Press, Oradea, 2014).

    A tradus și publicat basme românești culese de Petre Ispirescu (Cuentos populares rumansos, Ediciones Crusoe, Madrid, 2013) și interviuri legate de viața și opera lui Vintilă Horia (revista Contemporanul, august, 2015 și în Albu, Mihaela & Anghelescu, Dan. Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Craiova, Editura Aius, 2015).

    La ora actuală ține o rubrică lunară în revista Contemporanul cu subiecte din diaspora.

    Retrospectivă

    Peste câțiva ani, o vedeam înscrisă la cursurile de limba română organizate la Madrid. Spaniolii, englezii, francezii, italienii, nemții care studiază limba română sunt mânați la cursuri fie de propria pereche, în cazul familiilor mixte, fie de superiorii care au decis să-și extindă afacerile în România.

    Anul trecut, pe vremea asta, mă frământam la gândul că voi ajunge pentru prima dată în țara care ne-a fost vecină și pe care o simțeam, prin dimensiuni, prin strictețe, prin rezultate, inaccesibilă.

    Bulgarii contribuiseră la formarea personalității mele, segmentul de loisir, crescusem urmărind televiziunea lor sau mai bine zis cu muzica lor, din care mi-i amintesc pe Vasil Naidenov cu Mejduchasie, un cântec dinamic al cărui refren, constând în note muzicale, îl puteam repeta și noi, românii, cei care habar n-aveam de limba bulgară, și pe Lili Ivanova cu al său grav și puternic Detelini. Deși nu înțelegeam textul, îi simțeam aproape, erau ca noi, românii. Sentimentul unității avea să mi se dezvăluie odată cu identificarea gesturilor care însoțesc o afirmație sau o negație, făcute prin mișcarea capului; cu toții coborâm bărbia spre piept, efectuând o ușoară deplasare pe verticală, de sus în jos, atunci când vrem să întărim un da. Ei bine, bulgarii, pe care îi vedeam la televizor, și consătenii bunicii mele, pe care îi întâlneam și cu care vorbeam în vacanțele de vară și pe care îi despărțeau doar câțiva kilometri de granița cu Bulgaria, când confirmau, mișcau capul de la dreaptea spre stânga – exact invers! –, precum bulgarii. Ca și cum ar fi vrut să spună, din gestică, nu. Pentru mine acest fapt a însemnat totul: nu mai aveam nevoie de argumente pentru a înțelege că români și bulgari simțeam la fel.

    Tot prin proximitate, și sârbii au contribuit la desăvârșirea aceluiași segment de personalitate dedicat timpului liber. Ajunsesem să cântăm, eu și prietenii mei, în excursii, în cor, hituri ale unor interpreți care ne fermecau atât prin ritmul pieselor, cât și prin videoclipurile, în fază inițială pe atunci în ceea ce privește tehnica; obțineam versurile printr-un efort teribil de a recupera, după repetate ascultări, cuvinte neînțelese, care nu știam unde încep și unde se termină. Uneori, îi mai și vedeam pe vecinii noștri, în carne și oase, când ajungeam în piețele localităților ca Drobeta-Turnu-Severin sau Orșova unde aceștia veneau să vândă produse de-ale lor. Le copiam stilul, ne pieptănam ca ei, ne îmbrăcam după cum vedeam că se îmbracă ei; erau fereastra noastră către vest.

    Deși oarecum mai departe fizic de Oltenia, patria mea, ungurii susținuseră și ei un sector al personalității mele prin prietena unei mătușii din partea bunicului, Vera. Nu știu cum ajunsese tanti Vera tocmai din Ungaria să se căsătorească în satul românesc, cel situat destul de aproape de Bulgaria. Știu doar că tanti Vera făcea cele mai bune prăjituri, era extrem de serioasă (nu că ceilalți n-ar fi fost, însă toți o vedeau așa!), râdea cu foc, închizând ochii și arcuind sprâncenele când era ceva hilar, încât doar privind-o începeai și tu să râzi. Vera era mândră de proveniența ei, motiv pentru care nu prea s-a străduit să pronunțe corect vocala ă. Prin asta își păstra farmecul său; mătușa mea căpăta, prin Vera, un aer mai șic: apelativul țață Florica devenea țați Florica.

    Rămânea marele vecin pe care nu am avut niciodată ocazia să-l cunosc, nici măcar indirect, așa cum îi cunoscusem pe ceilalți. Însă timpul le rezolvă pe toate și, abia în Spania, aveam s-o cunosc, la un curs despre integrare, pe Tatiana. Înaltă, blondă, solidă, fostă campioană națională la înot, la juniori, doctor în filologie hispanică, venise acum cincisprezece ani din Sankt Petersburg în Madrid, din dragoste. Peste câțiva ani, o vedeam înscrisă la cursurile de limba română organizate la Madrid. Spaniolii, englezii, francezii, italienii, nemții care studiază limba română sunt mânați la cursuri fie de propria pereche, în cazul familiilor mixte, fie de superiorii care au decis să-și extindă afacerile în România. Nu era cazul Tatianei. Ea venea la cursurile de limba română deoarece coordonatorul tezei de doctorat, Vadim Pavlovici Grigoriev (1930-2013), îi spusese că trebuie să studieze limba româna pentru a înțelege mai bine construcțiile modale în limba spaniolă, tema lucrării sale. Deși în momentul conversațiilor cu profesorul, această sugestie i se păruse netrebuincioasă, după ani și-a propus să descopere ce trebuia să înțeleagă din mecanismul limbii române.

    Astfel, târziu, cu Tatiana completam ultima piesă a vecinilor noștri. Descopeream că Tatiana crescuse cu muzica românească pe care o auzea la radio sau la televizor și pe care o îndrăgea; printre favoriți se numărau formația Noroc cu De ce plâng chitarele sau Cântă un artist, Ion Suruceanu și Sofia Rotaru. Acasă avea, în ediție bilingvă română-rusă, Poveștile lui Creangă. Admirația ei pentru români și limba română începuse să crească pe măsură ce afla că împărțim aceeași gastronomie, de la chefir la colivă, și gândim cam în aceleași cuvinte. S-a bucurat când la una dintre bibliotecile publice din Madrid a găsit, în limba română, cartea lingvistului Theodor Hristea, Sinteze de limba română, de unde a cules mărturii etimologice de specialitate.

    Toată această introducere vine să justifice cum, dintr-o imensitate depărtată, țara Tatianei devenea pentru mine, tangibilă. În vremea aceasta, anul trecut, mă pregăteam intens de călătorie cu tot ce implica aceasta: un curs intensiv de limba rusă, colectarea de hărți, inventarierea impresiilor prietenilor care o vizitaseră de curând, consultarea recomandărilor must din diverse site-uri și shopingul obligatoriu unei schimbări considerabile de mediu pe termen scurt. Tatiana voia să-și prezinte orașul în cele mai frumoase culori și în toată splendoarea, astfel încât am avut parte de spectacole de patinaj artistic și de balet, un meci de hochei pe gheață, gustări în Chaynaya Loshka dar și mese în restaurante tradiționale, taifasuri, drumeții pe schiuri și, evident, vizite cu ghid în limba română. Totul a început într-o dimineață de iarnă, când Maria mi-a dat întâlnire la confluența artelor, pe Nevski Prospekt sau Bulevardul Neva, în fața librăriei Dom Knigi.

    Alexandr Nevski este un model de prudență, care n-a fost martir nici al bunei credințe, nici al generozității. Biserica națională l-a canonizat pe acest prinț mai degrabă înțelept decât erou. Este un Ulise al sfinților… Mănăstirea, biserica și cenotaful constituie una dintre minunile Rusiei. Sunt situate la capătul străzii Perspectiv Nevski… luxul este uimitor. Numărul de oameni și lingourile necesare construirii unui astfel de mausoleu înspăimântă imaginația. (Custine, 1975: 99)

    Așadar, orașul Sankt Petersburg a fost ținta vacanței mele de iarnă, oraș care m-a surprins prin contrastul cromatic, un joc de verde clar și cărămiziu, scena pe care apăreau oamenii care sfidau vremea nemiloasă și își duceau viața normală, femei, bărbați mergeau la biserică, încât părea ca Dumnezeu era acolo, ba chiar stăteau la cozi – ce-i drept, nu prea lungi văzute din exterior, însă cei implicați depindeau totuși de viteza de hotărâre a celui din față –, să cumpere bilete la spectacole (se vindeau la un fel de gherete care, evident, adăposteau doar vânzătorul). Da, am remarcat un real interes și o prezență copleșitoare la toate manifestările la care am participat, toate de calitate. Se desprindea o mândrie sănătoasă pentru produsul național pe care o simțise și Custine în cronica sa de călătorie în Rusia din 1839 (1975, 88): „Vedeți, voi dezbateți trei ani asupra mijloacelor de reconstrucție a unei săli de spectacole, în timp ce Împăratul nostru îmbunătățește într-un an cel mai mare palat din lume”. Scrisorile din Rusia mi-au căzut în mână după întoarcerea mea din călătorie în țara care, în gândul tuturor, lasă loc dubiilor, contrastelor, ambiguității. Și acest lucru îl decela Împărăteasa însăși în fața lui Custine (1975, 137): „Dacă ne vedeți cu ochi buni și veți spune asta, nimeni nu vă va crede: suntem cunoscuți într-un mod greșit și nu se vrea să fim cunoscuți mai bine”.

    Același Custine (1975, 39) ascultase, înainte de a intra în Rusia, părerea hangiului din Lubeck referitoare la modul în care proprii cetățeni își privesc țara: „Rușii au două fizionomii; când debarcă pentru a veni în Europa, au un aer vesel, liber, satisfăcut; sunt precum caii scăpați sau precum păsările cărora li s-a deschis colivia; oameni, femei, tineri, vârstnici, toți sunt fericiți ca niște școlari în vacanță: aceleași persoane, la întoarcere, au figuri lungi, sumbre, chinuite; limbajul este redus, cuvintele sacadate; au fruntea îngrijorată; am ajuns la următoarea concluzie: o țară din care pleci cu atâta bucurie și în care te întorci cu atâta regret este un mauvais pays”. Prin prisma aceleiași prejudecăți îi analiza chiar călătorul aristocrat (1975, 106): „Ceea ce vedeam din prima ocheadă, intrând în Rusia, este că societatea, așa cum e ea așezată, servește doar propriilor cetățeni; trebuie să fii rus ca să trăiești în Rusia”. Era confirmarea cunoașterii superficiale împărtășită de Alexandra Feodorovna.

    Eu, în schimb, după aproape două sute de ani, am găsit oameni preocupați de semeni, atenți și gata oricând să-i ajute pe ceilalți. Gazda mea a fost Svetlana, asistentă medicală, văduvă și mamă a unei fiice studente la Științe Economice, aspecte pe care le-am aflat din primul moment; următoarele zile au fost ședințe cu mai multe dezvăluiri, chinuite din motive de carențe lingvistice. Sigur, atâtea destăinuri au atras încet-încet familiarismele până într-acolo încât Svetlana a decis că trebuie să mă supună unei schimbări de imagine. Dacă în urmă cu aproape două secole, Custine (1975, 113) nota că «în istoria Rusiei, nimeni, în afară de împărat, nu a exersat propria meserie», în prezent pot susține că multă lume, pe lângă propria meserie pe care o practică, mai știe cel puțin una. Din cei pe care i-am cunoscut, Vova era agent de zbor și informatician, Tasia, profesor de limba și literatura spaniolă și traducător, Maria, profesor de limba și literatura română și ghid, Dimitry, informatician și organizator de evenimente sportive. Acest entuziasm de lucru izvora din dorința de a căuta, de a se autodepăși, de a rupe barierele confortului și a vibra sublim.

    Mai mult, Custine (1975, 94) întâlnea o țară în care oamenii tăceau, cedând misiunea de a vorbi, văitându-se, pietrelor, eu am întâlnit o țară în care oameni și pietre vorbeau; erau fericiți să arate cât mai mult, să povestească totul, mulțumind parcă tuturor celor care voiau să-i cunoască.

    Totuși, o frază cât un monument face să dispară toate defectele pe care Custine le-a găsit rușilor și Rusiei (1975, 100): „Sankt Petersburgul cu magnificența și grandoarea lui este un trofeu ridicat de ruși puterii lor ce avea să vină; speranța care produce un astfel de efort mi se pare un sentiment desăvârșit”.

    Bibliografie

    Custine, Marquis de. 1975. Lettres de Russie. La Russie en 1839. Paris: Gallimard. Collection: Folio classique.