Daniela Lungu

    0
    716

    Daniela Lungu, producător TV, regizor de televiziune, scenarist și scriitor. Daniela Lungu s-a născut la 11 mai 1964 în comuna Calvini, județul Buzău în familia prof. Constantin și Elisabeta Lungu. A absolvit liceul sanitar și este licențiată a Facultății de Regie Film TV, clasa prof. univ. dr. Mircea Drăgan. În televiziune a lucrat ca producător promo și publicitate, copywriter, redactor, reporter.

    Daniela Lungu, producător TV, regizor de televiziune, scenarist și scriitor. Daniela Lungu s-a născut la 11 mai 1964 în comuna Calvini, județul Buzău în familia prof. Constantin și Elisabeta Lungu. A absolvit liceul sanitar și este licențiată a Facultății de Regie Film TV, clasa prof. univ. dr. Mircea Drăgan. În televiziune a lucrat ca producător promo și publicitate, copywriter, redactor, reporter.

    De asemenea a realizat emisiuni TV medicale, sociale, economice, culturale. Timp de 10 ani a condus departamentele de promovare ON AIR ale televiziunilor: Național TV, N24, Kanal D, B1TV, contribuind la lansarea și promovarea acestora pe piața media. A scris editoriale pentru site-ul www.121.ro și a realizat o serie de filme documentare pentru televiziuni din țară și din străinatate. În urma realizării unei emisiuni TV de artă plastică a rămas cu un hobby: pictura. Tema sa favorită în pictură sunt reprezentările angelice.

    Colonia cu demoni este cartea sa de debut, inspirată de unul din filmele documentare pe care le-a regizat. Filmările au constituit o experiență inițiatică. Autoarea consideră că Dumnezeu este, într-adevăr, o persoană, așa cum afirma în cărțile sale părintele Seraphim Rose. Daniela Lungu publică frecvent în paginile revistei Contemporanul dialoguri cu personalități importante din România.

    Colonia cu Demoni

    Se moare de milioane de ani pe pământ. E greu să rămâi în viață peste 80-90 de ani și chiar dacă oamenii știu bine acest adevăr, nu pot pricepe că ne aflăm aici pe termen scurt. De aici vin marile tragedii. De la lipsa unui adevăr elementar pe care oamenii și-l refuză. Trăim de parcă am fi veșnici și strângem averi ca să ne ajungă. Gândim că vom trăi, cum zice românul, cât oala în par și că avem timp pentru toate. Dar nu e, timpul alocat se scurge rapid. Vine o vreme când privim înapoi și nu zărim decât muncă de-a surda pentru o bojdeucă, pentru o prăjină de pământ sau poate mai multe prăjini, dar ce folos?

    Nu ai cum să nu te iei la întrebări. Eu unde sunt în ecuația asta? Am fost fericit? Am fost iubit? Am iubit? Nu prea știi să răspunzi. Parcă nu așa trebuia să fie. Îmi amintesc că voiam altceva. Și atunci începi să faci prostii, începi goana inversă pentru a te regăsi pe tine, cel de la primul capăt al pistei. Dar, omule nu mai ai vreme! Ți s-a scurs nisipul din clepsidră.  Omul acela nu mai există nici el. A devenit altcineva, cel care ești acum, un străin. Întrebarea persistă, eu unde sunt? Nu mai ai timp să afli sau să repari. Pentru că suntem aici pe termen scurt, cam scurt, prea scurt …

    Sunt alții la rând să se nască și vor face exact aceeași eroare, să nu trăiască în azi, ci în mâine, gândind ca și noi că vor trăi cât oala-n par…oala asta are o viață mai lungă decăt omul. Privilegiile lutului.

    Jim povestea din ce în ce mai pierit, obosise. Gândea în engleză și-și traducea în minte într-o română precară. Faptul că ajunsese să gândească în limba ţării de adopţie şi să o uite pe cea maternă, mi se părea dureros. Pentru mine cuvintele limbii în care m-am născut şi în care nădăjduiesc să mor, au forme vibrante, au energii de varii intensităţi şi sunt zugravite în culori ştiute numai de mine şi de restul celor ca mine. De nevoie, am vorbit câtva timp în engleză, am vorbit fără plăcere, chiar dacă stăpânesc bine această limbă. Doar am vorbit.  Nu am comunicat stări, sentimente, nuanţe. Nu mă pot exprima pe mine însămi în alte limbi. De aceea Eliade, Cioran şi nu multi sunt cei care au scris capodopere într-o limbă străină, mi se par genii incontestabile. Dupa zeci de ani de înstrăinare, Jim uitase să gândească în limba în care se născuse. Asta mi se părea de-a dreptul tragic, aşa cum mi s-a mai părut de un tragism cu valenţe oarecum similare, o secvenţă din viaţa fiicei mele mai mici. Avea vreo patru ani şi trecuseră şase luni de când nu-şi mai văzuse tatăl. Ne aştepta la Sala Palatului într-o staţie de autobuz îngenuncheat, cu braţele deschise pentru a-şi cuprindă mogâldeaţa de fetiţă, cu rochiţă şi pantofi roşii. Copila a dat să-l ocolească, chiar dacă el îi zâmbea spunându-i « hai la tati, piticule ». Nu l-a mai recunoscut. Îl uitase pe cel care îi dăduse viaţă şi i-a luat ceva timp ca să se obişnuiască din nou cu el. Câteodată vocea sângelui nu funcţionează. Sau poate este doar supraestimată. Mă tulburase puţin amintirea aceea şi probabil că mă înnegurasem. O mână caldă care mi-a mângâiat creştetul şi apoi umerii cu delicateţe mi-a îndepărtat orice urmă de negură. Am sărutat podul palmei şi am lăsat-o să plece discret. Nu se cuvenea să ne arătăm fericirea în locul acela, în chiar clipa aceea apăsătoare, în care Jim istorisea iubirile pierdute.

    A găsit-o pe Aliona măritată, cu trei copii şi multi nepoţi, undeva printr-un sat sărăcăcios din Basarabia. Nu i-a ieşit în cale  gândind că nu se cade și temându-se de vreun refuz. S-a întors în Arbore, locul naşterii sale, unde mai trăia încă, mătuşa sa, ultima ştiutoare de descântece străvechi, la Baba Safta care mai adusese şi pe alţii pe calea aerului. Star Treck, made într-o Bucovină aflată, încă sub mrejele duhurilor, ale solomonarilor şi ale poveştilor magice care se spun în crâmpeie de şoaptă pe la colţuri de case. Baba Safta adusese acasă prin descântece, imediat dupa cel de-al doilea război mondial, doi bărbaţi care fuseseră capturaţi în luptele din Crimeea şi deportaţi mai apoi în taigaua siberiană. Cele doua cazuri erau celebre în întreaga Moldovă şi Basarabie, dar Baba Safta mai făcuse pe pilotul şi cu alţi pierduţi prin zări străine, dar despre aceia nu se mai vorbea deschis. Despre solomonari nu se poate vorbi decât în taină.  Femeia era bătrână şi trăgea să moară. Jim a rugat-o trei zile la rând să-l ajute, însă bătrâna l-a refuzat « m-am spovidit, m-am împărtăşit, vreau să mor curată, măi Gheorghiţă, mamă! » Până la urmă, Gheorghiţă a scos din bancă o suma frumuşica în dolari şi i-a dat-o verişoarei sale, fata babei Safta, sumă care a înduplecat-o pe bătrână să descânte de aducere acasa pe Aliona, prinţesa blondă şi cu ochi verzi. Au descântat împreună şapte zile încheiate, c-aşa cerea ritualul. Pe nemâncate şi pe  nebăute, Jim, îngenuncheat lângă patul femeii, rostea împreună cu aceasta, incantaţii vechi de milenii, ştiute numai de solomonarii iniţiaţi. În cea de-a opta zi, o femeie necunoscută a fost găsită moartă pe un deal din apropierea satului Arbore. Rezultatul autopsiei a relevat răni cauzatoare de moarte similare cu cele produse celor care cad de la etajele 8, 9 sau 10 ale blocurilor. Rumoarea şi panica a cuprins toate localităţile învecinate dealului. Ancheta poliţiştilor s-a împotmolit din start, nimeni nu o cunoştea pe femeia care căzuse din cer şi nicio dispariţie de la domiciliu nu fusese semnalată. Jim a citit ştirea în ziar şi a plecat de nebun în satul Alionei. Gândul sumbru îl înebunise. A aflat ca aceasta dispăruse subit de acasă, în urmă cu câteva zile. L-a văzut pe soţul ei împietrit de durere, fiii şi nepoţii care jeleau după cea care le era mamă şi bunică. Ei nu aflaseră încă de tragedia de pe deal. Le-a bătut în poartă cerând o cană de apă invitându-se în casa lor, fără să îşi decline identitatea. A mers până acolo încât le-a cerut poze cu Aliona şi ai ei. Vulnerabili, i-au povestit tot. Aşa a aflat Jim despre Aliona, femeia care-l făcuse să viseze atât amar de timp şi pe care el o omorâse, o smulsese din viaţa ei, din căminul ei, de lângă copii şi nepoţi şi de lângă omul care-i fusese sot, camarad, prieten şi pe care poate îl iubise mai mult decât pe el. Înainte să iasă pe poartă, Ion, soţul Alionei l-a prins de mână şi i-a şoptit ameţit de rachiul pe care-l băuseră împreună.

    «A mai plecat o dată, la vreo doi ani de când ne luaserăm. A fugit la unul de l-a iubit ea până s-o iau io. Voia să fugă cu un vapor la ăla, cică ar fi prin America, dar am prins-o la timp. Era şi gravidă cu băiatul cel mare şi tot voia să plece nebuna. Toată viaţa am stat la pândă, cu ochii pe ea, însă de-atunci n-a mai încercat să plece. Ce-o fi fost în capul ei, nu ştiu, că era tăcută, nu vorbea mai nimic. M-a ofticat rău în toţi anii aştia cu muţenia ei. Nu ştiam niciodată ce gândeste cu adevărat, dar nu-mi ieşea din cuvânt, era curată, supusă şi frumoasă rău, iar io, oleacă cam gelos. Chiar dacă a fost fată mare când am luat-o nu mă puteam abţine să n-o gelozesc. Uite, că de ce ţi-e frică nu scapi! N-am scăpat nici eu! M-a lăsat, până la urmă, cred că a plecat după americanul ăla…» Bărbatul a oftat adânc şi a închis portiţa în urma lui Jim care mergea împleticit prin bolovănişul drumului.

    Solomonarii nu au voie să iubească, legile lor nu le permit cel mai uman sentiment. Iubirea le anulează puterile.

    In noaptea aceea, Jim s-a decis, ca, dacă nu a fost sa fie cu Aliona lui în timpul vieţii acesteia, vor fi împreună dincolo.  Lucrul acesta stătea de acum numai în mâinile lui. Un călugăr de la Mitropolia Iaşiului l-a trimis după ce i s-a spovedit, la Mânăstireşti ca să se cureţe de păcate spunandu-i că doar un astfel de penitenciar i-ar mai putea salva sufletul de la pierzanie. A decis că nu avea să mai plece decât mort de aici. Nădăjduia ca moartea să vină mai repede şi să-l ducă lângă Aliona. Dar nu oricum, voia întâi să-şi ispăşească păcatele. Măcar pe cele grele, aducătoare de moarte…

    colonia-cu-demoni-daniela-lungu