Horia Pătrașcu

    0
    527

    Horia Pătrașcu (n. 1976) este o figură distinctă a culturii române contemporane. Prin cărțile și articolele sale, el scoate exercițiul filosofic din spațiul aseptic și indiferent al bibliotecii și amfiteatrului și îl reintroduce, cu îndrăzneală și naturalețe, în lumea vie a societății actuale.

     

    Horia Pătrașcu (n. 1976) este o figură distinctă a culturii române contemporane. Prin cărțile și articolele sale, el scoate exercițiul filosofic din spațiul aseptic și indiferent al bibliotecii și amfiteatrului și îl reintroduce, cu îndrăzneală și naturalețe, în lumea vie a societății actuale.

    Sine retractatione, romanul de debut din 2001, de factură existențială, sondează adâncimile sufletului uman rupt între Eros și Thanatos, între ficțiune și realitate, între iluzie și adevăr. Despre urât și alți demoni. Reflecții și exclamații (2005) este un adevărat jurnal metafizic în care conceptele devin trăiri intime, iar ideile evenimente personale. În Singur printre români (2009) întâlnim o  adevărată „patologie socială” așezată în „categorii comprehensive” (Vintilă Mihăilescu). Sentimentul metafizic al tristeții (2011) este o fascinantă incursiune în istoria pattern-urilor afective ale întâlnirilor cu ființa și neființa, autorul delimitând patru forme ale tristeții și deopotrivă patru epoci ale metafizicii: melancolia, acedia, nostalgia și angoasa. Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative (2014) este o reinterpretare revoluționară și sistematică a marelui filosoful român din perspectiva rolului central pe care-l are extazul și funcția gnoseologică în gândirea acestuia – ca modalitate de a depăși „eul” și „blestemul” individuației.

    Horia Pătrașcu este de asemenea o voce bine conturată și foarte apreciată în spațiul publicistic cultural și științific. Cronicile sale de carte sau articolele de opinie ori culturale au avut o largă audiență și, unele dintre ele, au produs vii dezbateri.

    Cultura naționalã dincolo de fracturi

    Cât de actualã mai este tema privitoare la locul, rolul și valoarea culturii române? În perioada interbelicã, la care ne raportãm și astãzi ca la o veritabilã Renaștere româneascã, aceastã problemã a frãmântat mințile unor gânditori precum Lucian Blaga, Mircea Eliade sau Emil Cioran. Se poate spune cã aceastã temã fundamenteazã spiritul întregii epoci interbelice, conferindu-i specificul care continuã sã ne atragã irezistibil, cu toatã ambiguitatea primejdioasã pe care i-o conferã proximitatea problemei naționale, presupusã a fi – într-o Românie tot mai „cosmopolitã”, mai „liberalã” și mai „postmodernã” – inactualã, extremistogenã și incorectã politic.

    O soluție de evitare a spinoasei probleme a fost fracturarea conceptului unitar „culturã naționalã”, în urma cãreia „naționalul” nu este nimic mai mult decât o determinare accidentalã, eventual locativã a unei culturi europene care, numai întâmplãtor, se numește culturã românã. Esențiale vor fi considerate determinațiile generale sau universale în dauna celor particulare sau locale: valoarea europeanã sau universalã a culturii române, succesul unor scriitori sau intelectuali români în afara granițelor țãrii, într-un cuvânt performanțele atinse de reprezentanții culturii „române”. Într-un asemenea orizont asemãnarea dintre culturã și sport este inevitabilã: ca și sportivii, oamenii de culturã din România nu mai sunt reuniți decât de numele comun al țãrii pe care o „reprezintã”, sub al cãrei drapel „joacã”. Țara devine doar locul de cantonament al unor „performeri” care își vor da mãsura în cadrul competițiilor internaționale, la olimpiadele culturale, unde în cazul fericit al intonãrii imnului național vom lãcrima cu toții, cuprinși de sentimente patriotice. Olimpiada Nobel rãmâne încã, de mai bine de un secol, un obiectiv neatins…

    Transpunerea culturii naționale în termenii sportivitãții este consacratã de ceea ce s-a numit „rezistența prin culturã” sau „școala de la Pãltiniș”, în al cãrei orizont tematic trãiesc și astãzi intelectualii români. Jurnalul de la Pãltiniș, scris de Gabriel Liiceanu, consacrã epoca unei culturi de-naționalizate în care Noica este prezentat ca un antrenor de gimnasticã spiritualã pornit în cãutarea unor genii concepute dupã modelul Nadiei Comãnici, al lui Ilie Nãstase sau al lui Ion Țiriac. Scopul este acela de a dovedi cã exercițiile „spirituale”  efectuate de români pot fi îndeplinite la un nivel la fel de înalt, dacã nu chiar și mai înalt, decât cele realizate de cãtre occidentali. Un „cultural” care, cu perfecțiunea exercițiului sãu, dã peste cap afișajul electronic al notelor – este visul nutrit de cãtre orice elev, formal sau informal, al școlii de la Pãltiniș. Accentul cade, fatalmente, pe „tehnicã”, pe „instrumente”, pe învãțare, pe antrenament, pe efortul depus în vederea „frumuseții”, corectitudinii și perfecțiunii execuției. Altoitã pe trunchiul culturii, o asemenea finalitate – normalã în lumea sportului – este amenințatã, din interior, de manierism și de academism. Mutatis mutandis, gãinile injectate cu hormonii de creștere obținuți în laboratoarele pãltinișene, ar produce dupã un anumit timp ouã de Paște, colorate, frumos încondeiate, dar goale și necomestibile.

    Gabriel Liiceanu însuși, promotorul unui asemenea model paideic, și-a dat seama de riscul la care se expune și s-a redefinit la timp, cu rezultate admirabile. Despãrțirea de Noica (mai exact de percepția sa asupra lui Noica) a luat forma scrierii unei „literaturi personale” (expresia îi aparține), al cãrei conținut este constituit din stãri sufletești, reflecții stârnite de diferite evenimente, relatãri ale faptelor vieții sale. Fugind de forma moartã a „marii culturi” de-naționalizate, Liiceanu s-a descoperit pe… el însuși, în singularitatea sa.

    Doar cã singularul este și el… universal. De la universalul mort al culturii de performanțã, Liiceanu a ajuns la universalul „viu” al literaturii personale. Orice gânditor interbelic, inclusiv Constantin Noica, ar spune cã și într-un caz și în altul lipsește medierea, mijlocirea determinației naționalului. Fie cã exaltã generalul, fie cã exaltã individualul, supradimensionarea unuia sau a altuia, în absența determinațiilor, constituie o maladie a spiritului. Constantin Noica nu este nici pe departe un gânditor „universalist” și „internaționalist”, dovadã stând cãrțile sale în care „românescul”, departe de a fi un simplu accident, este un alt atribut al ființei, o altã modalitate a ei de a se rosti / rostui în lume. În aceastã privințã, Noica împãrtãșește cu colegii sãi de generație o idee cât se poate de clarã: universalul nu poate fi atins decât prin aprofundarea localului. Nu existã un universal în sine, un general abstract, aspațial și atemporal pe care sã-l atingi prin decorporalizare. Dimpotrivã, „universalul” ființei nu este decât în concretul diverselor sale așezãri, în carnația și culorile unor peisaje, în melos-ul limbilor pãmântului, în ethos-ul unor popoare.

    Neauzite sunt astãzi cuvintele unui Cioran, Eliade sau Blaga despre esențialitatea determinantului național. Auzitã este astãzi larma și vaierul celor care strigã împotriva lui, ale celor care, cuprinși de nebunia generalului sau de aceea a individualului pur, se cred deasupra oricãrei determinãri naționale și, dornici sã se resoarbã în Absolut, devin nevolnice „spirite” sepulcrale, biete fantome descãrnate, cețoase spectre crepusculare. Fiindcã naționalul, înțeles bine, este o limitã care nu limiteazã, în vreme ce internaționalismul și universalismul nu sunt altceva decât nelimitãri care limiteazã, nemãrginiri care închid, deschideri care strivesc. Suferința românilor de astãzi, și mai ales a intelighenției României, este produsã de o acutã conștiințã negativã a unei legãturi de care se vor pentru totdeauna eliberați. Românitatea le oprește sau cel puțin le stânjenește încercãrile de a-și lua zborul spre Câmpiile Elizee ale culturii europene, mari și universale. Ca sã „viețuiascã”, un „spirit” nu trebuie sã se mai simtã în nici un fel incomodat de greutatea trupului sãu…

    Cazul lui Gabriel Liiceanu, amintit mai sus, este elocvent pentru cam tot ceea ce s-a petrecut dupã revoluția din 1989. Cultura românã este astãzi împãrțitã între cei care se dedicã universalului culturii de performanțã, constrânși, din cauza progresului cunoștințelor, sã îmbrace tot mai strâmte haine de specialist și cei care, dedicați „universalului” intim al literaturii – mai mult sau mai puțin personale, își contemplã la nesfârșit buricul, miniaturiști ai unor migãloase și opulente înflorituri pe marginea unui text altfel îngrozitor de banal și insignifiant. Și unii și ceilalți deplâng românitatea, o repudiazã sau cel puțin le este indiferentã. Caractere supranaționale, și unii și alții râvnesc sã se reverse în cultura / literatura universalã direct, sãrind peste umbra propriei naționalitãți, nereușind însã decât sã se scalde în supa vâscoasã a provincialismului cultural. Unul scrie mii de pagini despre el însuși și le publicã, jumãtate sub numele de roman, jumãtate sub numele de Jurnal; altul scrie un roman a cãrui acțiune se desfãșoarã în… Portugalia. Revistele de specialitate sunt constrânse de cãtre legea româneascã sã aparã în limbi internaționale (între ele engleza fiind limba sacrã a Științei), articolele publicate în reviste din strãinãtate sau cãrțile apãrute în strãinãtate fiind cotate de trei ori mai mult decât cele apãrute în România în fișele de evaluare ale universitarilor români, toate astea sub înaltul patronaj al unui stat care încã se declarã național. Românitatea este pentru românii înșiși un handicap, o tarã, o boalã. Boalã care, incurabilã fiind, se cere cel puțin uitatã.

    Gloria interbelicilor a constat în aceea cã în dorința lor de a atinge universalul nu au ignorat, nu au dat uitãrii și nu au repudiat naționalul. L-au problematizat, au reflectat asupra lui, au încercat sã-l amelioreze, într-un cuvânt l-au asumat. Postulatul interbelic era cã un mare creator este inimaginabil în afara națiunii sale. Este de negândit un scriitor a cãrui naționalitate i-a fost sterilizatã. Cercul dintre creator și națiune este imposibil sã fie spart. Nu cumva stagnarea societãții românești de mai bine de douã decenii se datoreazã absenței gânditorilor care s-o punã în discuție și în… mișcare? Nu cumva bãltirea societãții românești se datoreazã compromiterii problematicii naționale, inclusiv prin discursurile naționaliste ale unor personaje dubioase? În politica actualã, partidele parlamentare românești, atât cele de dreapta cât și cele de stânga, sunt internaționaliste. În timp ce națiunea românã nu mai este reprezentatã în parlamentul României, naționalitãțile din România, în frunte cu cea maghiarã, nu suferã deloc din cauza lipsei de reprezentativitate.

    Fãrã gânditorii ei, spiritul unei națiuni se degradeazã pânã la disoluție. Iar fãrã spiritul ei, o națiune nu este decât o adunãturã de indivizi reuniți în țarcul comun, dar superficial și șubred, al granițelor lingvistice. Reciproca este valabilã: un gânditor fãrã națiune este un „intelectual”, un „filosof”, un „profesor”, un „scriitor” adicã o abstracție ambulantã, un schelet în costum și cu cravatã, o entitate perfect indiferentã, a cãrei apariție nu rãspunde nici unei nevoi a universului și a cãrei dispariție nu lasã nici un gol în urmã. Naționalitatea este o fatalitate pe care nu o poți transcende decât asumând-o. Așa au fãcut Brâncuși, Enescu, Cioran, Eliade, Ionescu, Blaga și atâția alții. De peste douã decenii cultura românã s-a condamnat singurã la minorat și provincialism, interzicându-și orice discuție serioasã asupra naționalului. Este timpul sã reunim acel concept fracturat și sã-i redãm unitatea fireascã. Este timpul sã vorbim din nou despre cultura naționalã.

     

    Pururi tânăr, privind la steaua Străinătăţii

    O nouă stare de lucruri este inseparabilă de termeni noi, adecvaţi. Întârzierea într-un limbaj vechi face ca noutatea să nu fie deloc sesizată, să fie confundată cu o alta, într-un cuvânt să fie ca inexistentă. În situaţii extreme, nepregătiţi să întâlnim banalul în orizontul unei febrile aşteptări a miracolului, vom confunda, precum Cavalerul Tristei Figuri, morile de vânt cu nişte fiinţe fabuloase. La polul opus, putem trece uşor peste „inconvenientul aripilor” unui înger survenit în ograda unei vieţi obişnuite, preferând să-l dăm uitării, precum sătenii din povestirea lui Marquez, Un domn bătrân cu nişte aripi enorme. Există însă o a treia categorie de confuzii, cu mult mai răspândită: confundarea unui fapt obişnuit, dar încă nenumit, cu un altul, obişnuit și acesta, dar al cărui nume este cunoscut de toată lumea. La un asemenea fapt vreau să mă refer în continuare.

    Emigraţia este un fenomen care ocupă o bună parte din atenţia societăţii noastre în ultimele decenii. Există o imensă literatură şi o discuţie extrem de specializată dedicate temei emigrantului, definit de dicţionar ca persoana care pleacă din ţara sa de origine şi se stabileşte, definitiv sau temporar, într-o altă ţară. O atare definiţie lasă însă de o parte o întreagă categorie de oameni, din ce în ce mai bine reprezentată. Îi am în vedere pe toţi acei oameni care, deşi încă nu au emigrat sau nici măcar nu au iniţiat procesul de emigrare, îşi construiesc proiectul de viaţă raportându-se la posibilitatea emigrării ca la un punct cardinal al traseului lor existenţial sau ca la o esenţială posibilitate de a fi. Aceşti oameni nu pot fi numiţi emigranţi pentru că nu au emigrat încă (iar mulţi dintre ei poate că nici nu vor emigra vreodată), dar nici nu pot fi plasaţi în afara sferei emigrării pentru că emigrarea joacă un rol esenţial în felul în care-şi concep şi planifică existenţa, în modul în care se raportează la lumea lor şi la ceilalţi, cu efecte vizibile, concrete şi măsurabile în realitatea dată.

    Denumirea cea mai convenabilă pentru un asemenea tip uman ţine cont de înţelegerea emigrării ca orizont al fiinţei sale, ca fundal permanent al desfășurării posibilităților sale. Propun deci să numim emigrand[1] individul pentru care posibilitatea stabilirii într-o altă ţară decât cea de baştină constituie nordul busolei sale existenţiale, steaua polară care-i orientează navigarea pe „valurile vieţii”. Când aceste valuri se năpustesc vijelios asupra lui şi ameninţă să-l piardă, gestul reflex al emigrandului este să-şi ridice privirea către singurul punct fix rămas şi să spună, către sine sau către ceilalţi, „voi pleca”. Alţii nu aşteaptă venirea furtunii ca să se convingă de necesitatea părăsirii locului de baştină. Prevăzători, îşi fac planuri din timp, îşi strâng provizii şi, precum odinioară Noe, îşi construiesc corabia diluviană în care încearcă să îngrămădească întreaga lor lume de aici, aşteptând indefinit ca „ultima picătură” să determine punerea în mişcare a întregii ambarcaţiuni. Paradoxal, sentimentul de stabilitate şi de securitate al emigrandului este dat tocmai de posibilitatea de a pleca oricând. A fi pe picior de plecare constituie fundamentul existenţei sale. Terra firma emigrandului nu este patria sa natală, nu este locul pe care îl ştie de când se ştie, ci este viitoarea şi ipotetica sa patrie de adopţie. Dincolo de plaiuri, preria!, ar putea fi lozinca tânărului emigrand mioritic, obişnuit să conexeze succesul profesional, confortul material şi educaţia superioară cu ţări precum Canada sau Statele Unite.

    Încetul cu încetul, România devine o ţară de emigranzi (pe româneşte, emigrânzi). O ţară în care numele ultimei speranţe, aceea care refuză să moară, se numeşte emigrare. Se poate uşor observa că proiectul de emigrare nu mai caracterizează în ultimii ani doar vârsta tânără, putând fi din ce în ce mai des întâlnit chiar la adulţii trecuţi de 50 de ani.

    Un cunoscut scriitor român, Mircea Cărtărescu, poate sta chezăşie pentru ceea ce susţin. Opera sa (cel puţin partea memorialistică) poate documenta întreaga problematică ridicată de tipul emigrandului/ emigrândului perpetuu. În pofida celor aproape 60 de ani ai săi şi a succesului literar de care se bucură în ţară, acest etern emigrand/ emigrând român îşi planifică încă evadarea. Ca atâţia alţii, Mircea Cărtărescu şi-a structurat personalitatea adultă în jurul ideii de emigrare, astfel că îi este acum imposibil să mai găsească un alt raport cu lumea sa în afara celui mijlocit de perspectiva stabilirii într-o altă ţară. Celor care pot suspecta anumiţi gărgăuni literari drept responsabili de tendinţa patrifugă a marelui scriitor le voi spune că nu e o săptămână de când am întâlnit o doamnă sexagenară, proaspăt pensionară, familiară doar cu un singur fel de proză, cel al vieţii, doamnă care, cu toate acestea, continua încă să viseze că va emigra. Ceea ce o mai reţinea în ţară era… mama dumneaei, dependentă de prezenţa fiicei sale.

    Categoriilor restrictive de emigrant și imigrant va trebui să le adăugăm categoria emigrandului / emigrândului, dacă vrem să acceptăm și corecturile, revizuirile și adăugirile pe care întâmplarea nu ostenește să le opereze asupra minții noastre. Spre deosebire de emigrant (cel care pleacă din țara sa) sau imigrant (cel care se stabilește într-o altă țară), emigrandul / emigrândul este acela care locuiește în țara de origine încremenit într-o permanentă detentă spre o altă patrie. Patrie care, față de țara de destinație a emigrantului (sau de adopție a imigrantului) – riguros localizabilă, concretă – aparține unei geografii ideale, unde forța de eroziune a ambiguității creează peisaje de vis, ireal de frumoase. Spre deosebire de confratele său hotărât, emigrandul / emigrândul nu se va interesa îndeaproape de formalitățile necesare emigrării, nu va stărui prea mult asupra detaliilor legate de inserția lui pe piața vieții obișnuite de peste mări. Nici nu va apleca urechea la vorbele detractorilor țării lui de vis care provin, mulți dintre ei – abjecți trădători! – din rândul celor care odată, înainte să-și pună în practică intențiile, au fost ca el. Emigrandul / Emigrândul este interesat de joburile din această țară la fel cât ar putea fi fi interesat don Quijote de tomografia Dulcineei. Căci visul său de emigrare este expresia unei trebuințe de îndulcineizare a vieții într-un loc tot mai trist.

     

    De ce nu plec din România?

    Multe şi intense au fost gândurile mele de plecare. Ca fiecare român am fost şi eu bântuit de problema fundamentală a rămânerii şi am derivat şi eu substantivul român de la verbul a rămâne. Cu toate astea nu am plecat. Aşadar nu am să insist asupra motivelor de a pleca, le-am dezbătut pe larg în alte texte. Aici vreau să încerc un răspuns la întrebarea: de ce, având toate motivele să plec, nu am plecat; de ce, având toate motivele de a nu rămâne, totuşi am rămas.

    Nu cred că m-au oprit nici cântecul greierului, nici mirosul fânului proaspăt cosit; nici sărmăluţele şi mămăliguţa, nici micii şi nici berea; nici faptul că totul aici este luat à la légère, nici simpla obişnuinţă care face suportabilă cea mai grea condiţie; nici gândul de a contribui la progresul şi bunăstarea ţării, nici solidaritatea cu conaţionalii. În nici un caz nu m-au oprit corupţia, şpaga, şperţul – la ordinea zilei în România, ca în orice ţară subdezvoltată – de care nu am „beneficiat” decât în calitate de victimă a lor. Cât despre mârlănia, bădărănia, grosolănia a căror nesancţionare face din România un paradis fiscal al nesimţirii, nefiind „făcut” pentru nici una din ele, nu am putut profita de oportunităţile oferite de acest mediu.

    Sunt nevoit să mă gândesc mai mult la o motivaţie negativă decât la una pozitivă. Aşadar la ceea ce m-a făcut să nu plec, în loc de ceea ce m-a determinat să rămân. Iar ceea ce m-a făcut să nu plec este imaginea imigrantului, în speţă a imigrantului român.

    Cine vrea să plece, indiferent unde, trebuie să aibă clar în minte nu atât geografia ţării şi harta speranţelor şi şanselor oferite de acel loc, cât portretul a ceea ce urmează să devină, adică portretul imigrantului. Iar acest portret se poate alcătui citind forumuri de imigranţi, bloguri, ziare şi scriitori din diaspora.

    Or, prima trăsătură de ordin psihic a imigrantului este obsesia etnică, un exacerbat sentiment de apartenenţă la ceea ce de fapt a părăsit. Nu România, ci străinătatea este mediul, ospiciul tuturor româno-monomanilor din lume. Aici, în România, oamenii se mai supără din când în când că sunt români, dar uită, revenind la condiţia mai generoasă şi mai generală de om. În străinătate însă, oriunde s-ar afla, imigrantul român ştie şi când doarme că este român. Va să zică în România românul este mai întâi om şi abia apoi român, în afară românul este mai întâi român şi abia după aceea, şi în funcţie de felul în care e privită naţia din care provine, mai mult sau mai puţin om.

    De acest fapt se leagă imaginea unei desprinderi eşuate, a unei naşteri pe jumătate – în care cordonul ombilical al imigrantului, cel care îl leagă de placenta românească, extrem de flexibil, se poate întinde sute şi mii de kilometri, a unui coitus captivus în care ţara şi imigrantul rămân în acelaşi timp uniţi şi despărţiţi, privind fiecare în părţi opuse şi totuşi reuniţi printr-o legătură lipsită de plăcere, dacă nu de-a dreptul dureroasă. Sau şi mai rău evocă imaginea unor soţi care, după ce au hotărât să „se” divorţeze, continuă să se întâlnească şi să facă dragoste. Căci mă gândesc că nimeni nu-şi părăseşte ţara pentru „condiţii” mai bune de trai, pentru un salariu mai mare, pentru „civilizaţia” occidentală. Pentru a-ţi părăsi ţara e nevoie de o motivaţie a rupturii, a despărţirii fără rest, a desprinderii definitive. Cine vrea cu adevărat să plece nu se mai uită înapoi, îşi şterge memoria, devine un alt om. Imigrantul autentic este fie un nascut din nou, fie un renegat. Fiindcă nu cred că a doua variantă este plauzibilă, înclin să cred că majoritatea celor plecaţi, oricât de mari ar fi succesele pe care le-ar acumula, sunt nişte imigranţi rataţi.

    Obsesia românităţii poate fi pozitivă sau negativă, tot obsesie rămâne. Când e pozitivă, ia forma augmentării calităţilor obârşiei, a nostalgiei lacrimogene, a urmăririi televiziunilor româneşti internaţionale, a ascultării de muzică populare/manele, a comentării pasionate pe forumuri politice a evenimentelor şi întâmplărilor din ţară, a participării la vot, a susţinerii unui partid, a purtării de tricouri tricolore. Şi mai rău: a vacanţelor petrecute în România. Nu cred că există un mai inept modus vivendi decât acesta: să muncesc anul întreg în (şi pentru) Occident şi să-mi efectuez concediile în România. Îi prefer fără ezitare pe românii care „fie pâinea cât de rea” o mănâncă în ţara lor, dar prăjitura o savurează, boiereşte, în Occident.

    Când e negativă, obsesia poartă toate stigmatele şi sintagmele resentimentului, România devine ţinta predilectă a atacurilor pline de otravă, imigrantul nu îi poate ierta ţării sale că l-a făcut să plece. Categoria aceasta de resentimente face parte din aceeaşi familie a reproşurilor aduse de cel părăsit celui care l-a părăsit. În mod curios, tocmai imigrantul, cel care a plecat şi şi-a lăsat în urmă ţara, se simte părăsit de ţara lui. Se simte dat afară, împins, aruncat, scuipat. Aşa încât nu se poate vorbi de o decizie care i-ar aparţine măcar pe jumătate, iar de aici o adâncă şi incurabilă frustrare. Oricât de aseptice ar fi condiţiile de trai din ţara de adopţie, un imigrant ajunge să-l invidieze până şi pe cel mai sărăntoc zdrenţăros din ţara natală. În orice caz, eşecul imigrării este dovedit prin preocuparea maniacală pe care imigranţii o manifestă pentru ţara de orgine.

    Cât despre refugiaţii gastrici, pe care nu i-am suspus analizei întrucât nu consider că răspund definiţiei imigrantului, voi spune totuşi câteva cuvinte. Nu se poate vorbi de o motivaţie mai jalnică, mai ticăloasă, mai subumană decât să-ţi părăseşti ţara (şi de cele mai multe ori familia şi copiii) pentru bani. Nu văd nici o diferenţă între prostituţie şi acest act. Aceste fiinţe ale căror picioare se leagă direct la stomac  nu merită să fie considerate altceva decât ceea ce sunt: nişte gasteropode. Nu cred o iotă din sloganurile lor preferate: noi, căpşunarii, contribuim la bunăstarea României, la creşterea PIB-ului, la renumele ţării în afară. La fel cum nu cred că chinezii de la Dragonul Roşu au contribuit altfel decât negativ la imaginea Chinei în România.

    O ultimă idee: când vorbim de România majoritatea dintre noi subînţelegem Bucureşti. Este sechela atâtor zeci de ani de centralizare, de putere concentrată într-un singur loc, de paradigma centru/capitală – provincie. Bucureştiul  este însă un oraş devastat de experimentele politice pe care le-a suportat timp de aproape un secol, la fel de distrugătoare, într-un alt sens, precum experimentele nucleare. Bucureştiul este un Cernobîl suprapopulat: oameni mutanţi, blocuri ce seamănă cu buncăre, un aer ce face foarte probabilă folosirea în scurt timp a măştii de gaze, o înrăire fantastică, un vacarm permanent – toate astea ţin de un scenariu postapocaliptic în ale cărui personaje se trezeşte pe bună dreptate imboldul evaziunii ceea ce e totuna cu instinctul de supravieţuire. Or România are încă locuri şi oraşe, şi nu puţine, care au scăpat de asediul ce a compromis pentru totdeauna capitala. Oraşe cu spaţii verzi, case frumoase şi oameni normali. Oraşe în care îţi poţi trăi cu demnitate viaţa şi din care nu ai mai pleca nicăieri. Nu este exclus ca „occidentul”, ca țara la care visează românii să se afle chiar înăuntru, în ţara lor, acolo unde nimeni nu se (mai) aşteaptă, în provincie.

    Până una alta, până ce vor descoperi ei înșiși sau alții idealuri mai mari, mai sublime, voi propune cititorilor care au avut răbdarea să ajungă la finalul acestei cărți, un ideal „de tranziție”: să-și recucerească țara, să se retragă din nou, conform structurilor noastre sufletești, în interiorul țării, să repopuleze orașele mici și satele – dar nu pentru a evita contactul cu „istoria”, ci tocmai pentru a aduce istoria acolo, cu misiunea de a „sfinți” locurile pe care le populează, mânați de credința femă că „centrul este pretutindeni” și că „și aici sunt zei”. Fiecare loc din România trebuie să devină un centru al României. Aceasta este singura mișcare ce mai poate salva România!

    [1] Termenul l-am construit având în minte termenul analizand din psihanaliză (en. analysand, fr. analysant). Spre deosebire de alte cuvinte, precum „analizat”, „pacient”, „client” unde persoana care urmează o terapie este văzută/ înţeleasă ca obiect asupra căruia îşi exercită ştiinţa psihanalistul, analizandul este înţeles ca persoană activă, implicată, participantă la propriul proces de analiză. Acest gerunziu face evidentă dimensiunea vie, dinamică, în desfăşurare a procesului analizei, faţă de ceilalţi termeni care semnifică analiza din perspectiva unui proces deja încheiat, deja consumat. (Îi mulţumesc profesorului Vasile Dem. Zamfirescu pentru explicarea acestor sensuri). Dacă nu s-ar prefera calcurile lingvistice, echivalentul românesc ar fi analizând(ul), iar în loc de emigrand am folosi emigrând(ul).