Marian Victor Buciu

    0
    647

    Marian Victor Buciu (n. la 4 februarie 1954 în comuna N. Titulescu din judeţul Olt) este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, unde predă cursuri de literatura română. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1993. Corespondent şi colaborator al revistei Seine et Danube, Paris, 2003-2005.

     

    Marian Victor Buciu (n. la 4 februarie 1954 în comuna N. Titulescu din judeţul Olt) este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, unde predă cursuri de literatura română. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1993. Corespondent şi colaborator al revistei Seine et Danube, Paris, 2003-2005.

    A publicat 750 de articole critice. Prezent cu 18 publicaţii în volume colective, dintre care 10 în străinătate, în Franţa şi Germania. A participat la mai multe simpozioane şi colocvii, unele internaţionale, în Germania şi Franţa. Unele volume critice ale sale sunt citate şi comentate în reviste şi cărţi ori în teze de doctorat din Franţa,  Germania, Spania, Grecia, Ungaria, Polonia, Cehia, SUA, Canada.

    Cartea despre Dieter Schlesak a apărut într-o largă proporţie în: Die Welt als Text  in Zeiten von Diktatur und Exil, în Sprachheimat. Zum Werk von Dieter Schlesak in Zeiten von Diktatur und Exil, GGR-Beiträge zur Germanistik-24, Jürgen Egyptien, George Gutu, Wolfgang Schlot, Maria Irod (Hrsg.), Editura Universităţii din Bucureşti-Pop Verlag, Bucureşti-Ludwigsburg, Germania, 2009, şi în: Edda Binder-Iijima, Romaniţa Constantinescu, Edgar Radke, Olivia Spiridon (Hrsgg.), Gedächtnis der Literatur. Eirinnerungskulturen in den südosteuropäischen Ländern nach 1989. Rumänien im Blickfeld, Pop Verlag, Ludwigsburg, 2010.

    Cărţi publicate: Proză: Concediu fără plată, roman, Ed. Albatros, Bucureşti, 1980. Pe scări, deasupra lumii, proză scurtă, Ed. Scrisul Românesc, 1987.

    Critică şi istorie literară, eseu: Celălalt Arghezi. Eseu de poetică retorică a prozei, Ed. Spirit Românesc, Craiova, 1995; ediţia a II-a, Editura EuroPress, col. Ediţii definitive, Bucureşti, 2008. Breban. Eseu despre stratagemele supravieţuirii narative, Ed. Sitech, Craiova, 1996. Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii, Ed. Sitech, Craiova, 1996; ediţia a doua la Ed. Euro Press Group, Bucureşti, 2007. E. M. Cioran – Despărţirea continuă a Autorului cel Rău. Eseu despre onto-retorica Textului cioranian, Ed. Sitech, 1996; ediţia a doua la Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005. Onto-retorica lui I. L. Caragiale, Ed. Sitech, 1997. Ţepeneag. Între onirism, textualism, postmodernism, Ed. Aius, Craiova, 1998. Promptuar. Lecturi post-totalitare, Ed. Ramuri, 2001. Animale bolnave de N. Breban, col. Dacia Educaţional, seria Biografia unei capodopere, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii, eseu critic, Editura Universitaria Craiova, 2003; ediţia a doua la Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2007. Panorama literaturii române în secolul XX. 1 Poezia, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003. Zece prozatori exemplari. Perioada interbelică, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2006. Zece prozatori exemplari. Perioada comunistă, Editura Euro Press Group, Bucureşti, 2007. Voinţa şi puterea de creaţie. Opera lui Nicolae Breban, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2009. Panorama literaturii române în secolul XX. 2 Proza (Partea întâi), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009. 10 + 10 prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel, Ed. Contemporanul, Bucureşti, 2010. Panorama literaturii române în secolul XX. 3 Proza (Partea a doua), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2010. Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului, Ed. Contemporanul, 2011. Dumitru Ţepeneag, originalul onirograf, Editura Ideea Europeană, 2013. A îngrijit şi prefaţat volumul L. Dimov, D. Ţepeneag, Onirismul estetic, Ed. Curtea Veche, 2007.

    Premii: 1978: Premiul pentru debut în proză, al Editurii Albatros, cu romanul Concediu fără plată (apărut în 1980, întârziere datorată rezistenţei la cenzură). 1991: Premiul pentru critică literară al revistei „Ramuri”. 1995: Premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Celălalt Arghezi. Eseu de poetica retorică a prozei. 2001: Premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, pentru Promptuar. 2007: Premiul revistei „Scrisul Românesc” pentru Panorama literaturii române în secolul XX. 1 Poezia. 2010: Premiul revistei Contemporanul-Ideea Europeană.

    Cabotinul cosmic…

    Cabotinul cosmic? Cabotin şi cosmic? S-ar putea şi invers? Dar, parcă ar fi prea tare, prea mult, prea senzaţional, pentru Ion Negoiţescu (născut în Cluj, la 10 august 1921, mort în München, 6 februarie 1993). Poate chiar denigrator… Cu un singur cuvânt: scandalos. Ceva de felul idiotul familiei – Flaubert, prin Sartre. Deşi, nu chiar. Oricum, neacoperitor.

    Puţini ar crede că aşa se descoperă Ion Negoiţescu însuşi. De aceea acest titlul dat unui capitol (auto)identitar, de tipul a ceea ce francezii numesc prin el însuşi (par lui-même), nu (doar) eu îl acord. Iar în totul, nici măcar nu îl justific. Aşa încât, după aceste notaţii prevenitoare, faţă de o intenţie ori, mai exact, atenţie, provocatoare, pot urma în deplină linişte şi, mai ales, înţelegere faţă de – întotdeauna – prea bunul cititor. Într-o răbdare comună, deloc abuzată.

    Ca orice critic şi istoric literar, Ion Negoiţescu (las la o parte poetul, nu şi pe gânditorul poeticului) vorbeşte mai ales indirect despre el însuşi. Direct i-o permit, de bună seamă, jurnalul şi memoriile. Titlul unui mic volum memorialistic (Straja dragonilor, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Vartic, Epilog de Ana Mureşanu, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1994) este compus din două cuvinte vechi. Primul este aproape scos din uz, al doilea, cam la fel de rar. S-ar spune că unul este militar, iar celălalt, mitologic. Numai că termenii au sfere semantice considerabil de largi şi diferenţiate. Ion Vartic, în prefaţa cărţii, înţelege prin dragoni, termenul pe care îl alege să (şi)-l explice, maeştri. O metaforă? Deplasarea de sens o arată.

    Dicţionarele pun înainte, la modul descriptiv, sensul zoologic, mitologic, simbolic. Făptură vie complicată, multiplu încrucişată, monstruozitate teratologică agresivă, pe de o parte, sau vietate uranică, (dar nu „uranistă”!), degradată, pe de altă parte. Interesul pentru natural, în toată apariţia sa reală şi imaginară, la Negoiţescu, conferă o justificare alegerii dragonului. Dar nu mi se pare de ignorat nici accepţia heraldică: chipul unui om năpădit de şerpi imposibil de dezlegat. Biografia lui Ion Negoiţescu a primit astfel de oaspeţi veninoşi pe chipul real sau masca suprapusă, la aceasta din urmă reflectând în multe dintre glose la textul scris sau trăit, ori şi scris, şi trăit. Deşi nu poartă numele sfântului Gheorghe, s-a luptat şi el, ca un soldat, al vieţii, şi al operei, cu balaurul. Uneori, s-a luptat cu mai mulţi deodată. Nu apar în acest mic volum, dominat de spirite formatoare? Dar titlul ar putea fi răspunzător la un text vast. Acesta este, se va spune, jurnalul promis a fi unic în literatura română prin nuditate. Dar nu numai el.

    Dar să ajung la al doilea cuvânt al titlului. Străjerul este şi el un luptător, dar unul defensiv, protector. Susţinător, poate, şi al unei entităţi precare: o casă edificată din bârne se ţinea pe patru aşa-zişi străjeri sau aşa-zise straje… Prin strajă, menţionează o încredinţare creştin-ortodoxă, remanentă la Negoiţescu, străbate, în decursul vămilor, sufletul desprins de trup şi avansat în întâmpinarea judecăţii.

    Religios (Negoiţescu nu se aşază în afara bisericii, deşi s-ar spune că nu rămâne nici în afara lumii, acesta fiind de fapt sensul termenului ecclesia, biserică, adunare), a trecut prin două identităţi. Una a fost generată la botezul infantil, hotărât în afara conştiinţei sale. Cealaltă, la maturitate, decisă aşadar din interior, cum se şi petrece îndoctrinarea sau dogmatizarea – pe care el nu o va vedea în acest caz, creştin, evident, drept prizonierat mental –  dublată de practicarea cultului. Prin urmare, născut ortodox, el devine integrat, cum notează, romano-catolic.

    Ion Negoiţescu pomeneşte şi că a fost născut prin cezariană, dar nu explică opţiunea. A cui a fost, de ce s-a decis? S-ar putea presupune în această situaţie şi unele dificultăţi ori, în orice caz, mai mult decât un capriciu al viitoarei mame.

    Mama sa nu este deloc, după cele pe care le scrie fiul, o fire liniştită, blândă, dimpotrivă, are purtări şi, desigur, principii ferme, neîndurătoare. Fiul nu trece peste actul neplăcut, indiferent că putea fi şi înţeles sau acceptat, al corecţiei fizice. Bătăile materne, neascunse de memorialist, sunt şi ele, probabil, expresia unei firi voluntare. Nu şi fără efect profitabil, întrucât copilul, cum va mărturisi la senectute, a „moştenit”, în fapt a deprins, ambiţia chiar de la mama sa.

    El devine şi rămâne sensibil, intuitiv, cam tot aşa de constant va fi vorbăreţ şi bâlbâit, în unele situaţii, cum îl memorează unii dintre cei apropiaţi lui. Copil, adolescent, va ajunge deja, cum recunoaşte, considerat corupător. Considerat, spune, nu şi probat. Vrea să-şi afirme ori să-şi impună drept adevăr mai cu seamă timiditatea. Nu ezită să creadă şi să declare că chiar familia vede ori numai întrevede în el un (fel de?) nebun. Mai direct, mai pe alături, descoperim în acesta şi un tip de regizor homosexual, cu tot jocul teatral ce incumbă şi se impune în asemenea cazuri. Remarc faptul, afară de posesia unei stări de persecutat sau de actor mazochist. Pe aceste căi, insul în formare ajunge supus unui proces definitiv pronunţat de însingurare şi intelectualizare.

    Negoiţescu se declară citadin, şi încă unul chiar incurabil, dar el se arată a fi un orăşean cu totul aparte, atras de toate ispitele naturii. Să nu fie cu adevărat citadin decât un om deplin al naturii? Ori cu adevărat natural, decât un om integral urban? În acest caz, el ar fi un exponent, un cap de serie. Şi nu unul singular sau singularizat, ca urmare recunoscută a însingurării şi intelectualizării.

    Cum arată (sieşi, mai întâi), ca să spun astfel, pe dinafară, de-a lungul vieţii, ne-o spune printr-o judecată rece sau poate numai în aparenţă astfel: „nu am mizat niciodată pe aspectul meu fizic”. Iată o neîncredere în propria natură, la cineva care mizează, în general, totuşi, pe natură. Pe natura alterităţii, vreau să spun de fapt, aceea personală fiind simţită şi reflectată ca alterată.

    Să amintesc aici că lui Radu Stanca, la 11 mai 1959, în plină tinereţe, îi notifică un autoportret franc şi sarcastic obiectivat: „sunt încă neschimbat, tot brunet, tot cu ochelari şi tot la fel de pitic”[1]Un roman epistolar, Albatros, 1978, p. 357.

    Nu acest aspect îi apare esenţial ori determinant, la momentul privirii înapoi a memorialistului? „Melancolia fundamentală a sensibilităţii şi destinului meu…”, iată ce pare a-l determina să creadă a fi esenţial pentru psihologia sa umană şi artistică.

    Şcoala, ca instituţie, i-a repugnat, iar dacă nu face elogiul aşa-zisei şcolii a vieţii, aceea de bibliotecă l-a cucerit cu totul. El nu explică defectele instituţiei învăţării, nu face critica metodelor didactice sau pedagogice, nu evocă nici conflicte sau moravuri dăscăleşti şi este şi de data aceasta direct, spunându-ne că pur şi simplu „niciodată nu mi-a plăcut să învăţ”. Dar este un neînvăţat? Dimpotrivă. La şcoală, acolo, nu i-a plăcut să înveţe, în regimul impus, imposibil de admis de cineva, aş spune, învăţat, la modul autodidactic, din fire, ca să fie liber, liber până la limita anarhică. Alternativa la şcoală a fost pentru el lectura. Asta, da, să citească i-a plăcut. Dar nu va face nicicând, propriu-zis, teoria lecturii, măcar de uz propriu. Aflăm însă că deprinde „patima” cărţilor, nu mai puţin a celor care îi depăşesc cu mult vârsta. Aşa încât, tânărul Negoiţescu practică lecturi ascunse, esoterice, homofile, dar nu, ţine să precizeze, poliţiste. Însă, un fapt oarecum neaşteptat, împreună cu prietenul din liceu, Petre Hossu, el vrea să scrie un roman poliţist.

    Nu extrage vreo semnificaţie nici din alte fapte. Ca, de pildă, că scrisul i-a fost iniţial încurajat de o femeie, pe când era elev la liceu în Aiud. Tatăl, ofiţer, cum se întâmplă, îşi muta odată cu garnizoana şi familia. Femeia cu veleităţi critice, literare, să zicem pur naturale, era soţia unui colonel. Debutul, prima semnătură, le consemnează ca petrecându-se, prin Horia Stanca, vărul prietenului literar Radu Stanca, la ziarul liberal Naţiunea Română. Apoi, mă întreb: să nu existe un anume înţeles şi în faptul că Negoiţescu a fost recenzat prima oară de un preot, Elie Dăianu, pentru Povestea tristă a lui Ramon Ocg, apariţie editorială precoce, din 1941?

    Nu uită că Ion Chinezu i-a spus că e genial, comparabil cu Proust. Iar el îi va prelua, cum voi arăta la locul mai potrivit, lui Chinezu, chiar înţelegerea, definirea, esteticului, sugerând că aceasta rămâne atotsuficientă.

    Nu este nicicum omul resentimentului. Altfel, decât abstract, îi rămâne străină ura. Libertatea nu poate constrânge. Alegerea rămâne lege. Firea recunoscută nu este una critică: „eu sunt din rasa celor care nu se cuvine să respingă pe nimeni, ci trebuie cu devoţiune să accepte şi să cultive diferenţele”. Simţirea adâncă nu se împotmoleşte în etnicitate, fără a şi-o nega, dimpotrivă, şi-o afirmă – vom vedea – în chip chiar idealist, pe aceea românească. Cunoaşte numai şi numai o etnicitate comună, armonică. „Rasist, şovin, antisemit? Aşa ceva nu intra în compoziţia mea sufletească.”

    A reuşit să publice, sub cenzură ideologică, scrisorile încrucişate cu Radu Stanca (Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Un roman epistolar, Albatros, 1978).

    Citadinul atras de tot ce este natural vrea ca prietenul literar să ştie şi să reţină, la 2 noiembrie 1948: „rădăcina cosmică a fiinţei mele”. Este, altfel spus, ori se închipuie astfel, hiperbolic, narcisist, drept un spirit cosmic. Cosmologia, de altfel, o va căuta intens, cu viu interes, în operele de imaginaţie literară.

    Viaţa îi este deja (a)plecată spre ceea ce singur constată a fi  dezastrul sentimental. Prima, abisala, cosmica sa vocaţie, este erotică. Tipul Negoiţescu acesta şi este, unul erotic. Tânărul se dezvăluie la 30 mai 1947 amicului său: „sunt extraordinar de pasional, de urmărit de himere erotice”. Catastrofismul senzitiv îl poartă şi pe amatorul autor de literatură. „Şi obstinaţia mea literară e în cea mai mare parte disperare”.

    În literatură, el şi celălalt se descoperă diferiţi şi complementari, iar împreună ar institui un cuplu oximoronic. Amestecurile baroce îl urmăresc pe Negoiţescu în viaţă şi scris. Iată cum îi comunică (dis)poziţiile de personalitate lui Radu Stanca, la 21 decembrie 1950: „tu eşti un spirit poetic şi teatral, tipic donjuanesc, iar eu, critic şi meditativ, obsedat de urbanismul culturii, deci e vorba de o paralelă”.

    El îşi face un fel de teorie a reuşitei în artă, îşi comunică de fapt experienţa sa de adaptare, bazată pe joc, un amestec de (in)flexibilitate. Prima componentă manifestă rămâne histrionismul. Îl impune nu umanitatea, ci românitatea. Nu, întâi, cum ar fi firesc, condiţia naturală a artei, jocul la multiple capete al acesteia. Să luăm aminte la cele notate în data de 15 iulie 1947: „în practica românească trebuie să uzezi şi de un anumit aer cabotin, tocmai pentru a face mai puternică, mai sigură, izbânda artei”. O morală a cabotinismului este şi ea naturală la cineva care include – cum se va exprima pe faţă – în ea şi imoralul, refuzând însă energic şi obstinat amoralul. Iar după gestul acesta de fandare, survine unul de retragere, s-ar spune de afundare. Fixaţia ori obstinaţie preia (de)mersul. Peste aproape o lună, în acelaşi an crucial pentru istoria ţării, la 13 august 1947, el îşi exprimă credinţa făptuitoare: „e absolut necesar să fii rigid (s. MVB), chiar cu riscul exagerării, când vrei ca ideea ta să prindă, să aţâţe, să provoace şi, chiar prin opoziţiile care i se fac, să triumfe”. Masca de cabotin şi chipul rigid: iată dualismul său teoretic şi practic; într-un fel, şi ideologic. Aici şi-a impus nu modelul lui E. Lovinescu, dar pe cel al lui G. Călinescu, ambele recunoscute cu elogiu şi evlavie spirituală. Trăsătura proeminentă, la petulantul Călinescu: inteligenţa.[2] Acesta este scopul căruia şi Negoiţescu îi supune mijloacele lui.

    Tipul erotic încarnat de cabotinul cosmic oscilează între disperarea şi voluptatea obsesiei (in)certitudinii, de-a lungul straniului experiment al iubirii primită ca destin. Un destin făcut şi desfăcut, făcut şi refăcut. Îl putem urmări într-un singur an.

    La început de an, pe 25 ianuarie 1949, epistolierul îşi dă aproape un verdict de (con)damnare erotică. Să precizez: o erotică nespirituală, pur biologică: „probabil că voi muri fără să fi cunoscut ce înseamnă iubirea a două corpuri”. Pe la mijlocul anului, la 4 iunie 1949, el schimbă şi extinde perspectiva perceptivă, apoi, mai cu seamă, exultă în privinţa neaşteptatului aşteptat. Un deplin triumf vine să elimine catastrofismul din zona adânc râvnită de a fi cucerită, aceea a dorinţei afective. Tânărul om o apucă de acum pe o altă cale, aceea nesperată: „E pentru prima oară în viaţa mea că uniunea dintre erotic şi senzual s-a împlinit.” Nu o pierde şi notează, e drept, curând, în aceeaşi lună, la 26 iunie 1949: „am intrat în jocul absorbitor erotic”. Iar aceasta este tot ce-şi doreşte, o trăire turbionară, barocă; el, care se vădeşte, cum vedem în continuu, o natură amestecată, în sensul că are laturi extreme apropiate, dar şi în sensul că se amestecă oriunde îl poartă instinctul şi gândul. Eroticul este un ins cu (in)vocaţia înţelepciunii şi a cultului spiritualist. Tot un amestec ne dezvăluie: eros, filozofie, religie. Omul înrădăcinat cosmic le adună într-o propoziţie, în anul următor, la 26 noiembrie 1950: „Senzualitatea, filosofia şi religia întind în mine trunchiurile lor viabile.”

    Dar şi cosmosul este învestit de eros, iar aceasta este singura parte din el care îi rămâne accesibilă imaginarului, pentru el un aspect existenţial şi vital dominant. Iată cum se reasigură, la 15 mai 1951: „singurul orizont mi-e tot viziunea erotică”.

    Perseverenţa demonică şi daimonică (distincţie pe care creştinismul nu o face) nu îi este zadarnică. Disperarea îi amorţeşte, învăluită de siguranţă. Data de 14 ianuarie 1952 devine pentru el un însemnat nod al experienţei existenţiale: „pentru întâia oară iubesc şi sunt iubit”.

    Vizionarul erotic este captivul acestui mod contemplativ, de bună seamă prin ceea ce identifică, nu o dată, drept destin. Îl putem urma sau urmări pe acest tip erotic oricât de mult timp. Eros, eros, eros, incontinent, în tot atâtea vorbe, vorbe, vorbe. Dar în afara retorismului. Chiar în interiorul unei retorici vii, variabile, cel mai frecvent incendiare, nu lipsită şi de o tăioasă, la fel de dramatică, glacialitate.

    Însă erosul nu-l poate pe deplin desocializa. Omul erotic trăieşte în lume, este constrâns să-i urmeze, într-un fel sau altul, calea şi lucrarea. Istoria îl include. Îi este, oricum, într-un fel sau altul, anonim ori prin nume, personaj, actor. Promiscuitatea pecuniară îi dă o luciditate elementară, îi ameninţă ori îi supune, din nou într-un orizont catastrofic, supravieţuirea primară, digestivă. Aşa încât, disperarea de a mai face ceva din ceea ce proiectează îi creează o altă dependenţă majoră – va fi, va face etc., notează la 5 ianuarie 1949: „dacă între timp nu voi crăpa de foame”. Numai lucrarea afectului, doar aceasta, îl echilibrează.   „Mă simt în afara timpului şi a mizeriei.” – 22 aprilie 1951.

    Nu constant, nici definitiv. Pentru că a trăi în parte nu asigură protecţia întregului. Ceea ce pare a merge în artă (cabotinismul acompaniat de rigiditate, cum a recunoscut într-un mod programatic) nu funcţionează în existenţa socială şi istorică. El se poate simţi în afara timpului şi a mizeriei, dar nu poate ignora prea mult că este lucrat de ele şi, în definitiv, supus lor. Ia act în modul cel mai simplu de integritatea psihică, totuşi condiţionată. Trec anii, iar calea decisă abstract, „ideologic”, îl consumă. Ea nu-i mai consună nici ideatic, cu atât mai puţin practic. Şi atunci el pare surprins de realitatea trăirii sale profunde. La 22 ianuarie 1959, în miezul vieţii, îl vizitează şi ameninţă cu posesia „o teribilă depresiune psihică – aşa cum n-am mai cunoscut încă niciodată”. De nevoie, el era deja integrat social, împotriva oricăror aşteptări. În 1954 îl descoperim pe scriitorul, acum, de sertar, „diplomatul” în litere şi drept, în România stalinistă, într-un post de o impostură involuntară: este, parcă printr-un destin suprarealist, „felcer la Câmpia Turzii”. Felcerul cu veleităţi artistice, neprobate şi reprobate, trecuse în anul precedent prin rele încercări, de individ oarecare, (dez)amăgit de sine, hărţuit într-o lume aşezată strâmb: „se urzesc împotriva mea penibile şi stupide cabale, unele de un absurd grotesc”, comunică el, cu detaşare demnă, la 27 decembrie 1953. E însă obiect, apoi devine şi obiectiv, în rolul fără rost al suferinţei, ajunsă la punctul înalt de criză. „Eu sunt în ultimul timp într-o perioadă foarte proastă. Destrămare psihică, anxietate, izolare.”

    Atunci când, în 1959, depresiunea psihică atinge un punct maxim, Negoiţescu deja căpătase, încă din anul anterior, statutul de scriitor profesionist. Semn de oarecare destindere politică în România comunistă, post-stalinistă. Regimul o va identifica şi cu un fel de destalinizare din mers. Lumea artei prinde mici aripi, care se deschid, desigur, sub controlul ideologic. Când apare, spre uimirea şi chiar iritarea multora, volumul de corespondenţă dintre el şi Radu Stanca, purtând un titlu echivoc, de roman, ca „ficţiune” autenticistă, Un roman epistolar, la Editura Albatros, în 1978, stalinismul se regenera, realismul socialist se reînnoia, pe aripa sa ideologică favorizată, dar şi aripa „liberală” mai crescuse. La 24 martie 1958, Negoiţescu purta încă bine imprimat stigmatul esteticului, al lovinescianismului, dar contextul (inter)naţional dădea semne, pe de o parte, de oboseală, iar pe de altă parte, de tentativă de regenerare. „În Uniunea Scriitorilor am fost primit după un scandal nemaipomenit, în decursul căruia s-a discutat şi disputat vehement Manifestul nostru din 1943. M-a(u) apărat foarte frumos şi cald Crohmălniceanu, Cicerone Theodorescu, Jebeleanu şi Perspessicius.” Primii trei, azi, poartă, ei, şi încă definitiv, stigmatul realismului socialist. Chiar dacă unii mai poartă şi unele merite vrednice de recunoscut. Tuturor, cel sprijinit, le datora, nu-i aşa?, recunoştinţă. Complicitatea silnică, însă, conduce la epuizare psihică. Dar morala care-l consumă pe Negoiţescu nu este înrădăcinată în principal artistic, ci erotic. Erotic, la scară cosmică. Să luăm de bună credinţa sa: „Rădăcina mea e cosmică”.

    Evident, cabotinul cosmic doreşte să aibă o existenţă prin artă, în artă, o existenţă artistică, pe care şi-o regizează, am constatat, prin dualismul extrem cabotinism-rigiditate. Aceasta este o cale şerpuitoare, de dragon (semn heraldic, reamintesc: un chip acoperit de şerpi înlănţuiţi), nu lineară. Pe aceasta, însă, el nu o primeşte. E de altă factură, deloc una de făcătură, precum a sa. E o cale de un tragism pe care îl presimte şi reuşeşte să-l îndepărteze. Acestei căi îi rămâne captiv celălalt, resimţit, cum a notat, „paralel”: Radu Stanca. O scrisoare a lui Stanca, datată aproximativ, „probabil 11-12 noiembrie 1945”, exprimă această pierzătoare convingere: „a te resemna”, iată arta de a trăi. Dar autorul convingerii era sigur că va trăi mai puţin decât şi-ar dori. Negoiţescu nu primeşte ideea resemnării. Dar tentativele lui de suicid, faptic, îl pun în contradicţie cu gândirea. Dezis şi făcut, iată ceea ce îl dezvăluie, pe o latură adâncă a sa.

    Memorialistul recunoaşte, totuşi, într-o anumită măsură, că nu are o relaţie apropiată cu memoria. Se-ntâmplă să se trădeze şi să scrie: „am uitat cu desăvârşire”. Erosul, sexualitatea, îşi şterg mult mai greu amintirile. Iar confesiunea sexual(ist)ă face mult din interesul comun dintre memorialist şi cititorul său. Pe unul dintre soldaţi – nu dintre ordonanţele tatălui său, ofiţer, cum au reţinut unii comentatori –, doar pentru că l-a văzut, „nu l-am uitat nici azi”. Memoria erotică ajunge obsesivă, o fixaţie existenţială pentru el.

    Când înţelege că are de lămurit un moment delicat (dar ce nu este la el astfel?), de natură politică şi ideologică, întâmpină o mare greutate de a reface anamnetic o aparentă tabula rasa. Mărturiseşte şi acest fapt: „memoria refuză să colaboreze cu mine”, în reconstituirea autoformării legionare. Însă nu poate ascunde, fie şi o parte din memoria supravieţuitoare, secretizată: „nu-mi amintesc decât de un marş cu cântece prin pădure şi de faptul că am fost însărcinat să păstrez eu de acum încolo <biblioteca> cuibului (legionar, n. MVB)”. Dacă ar nota încă mai puţin, nu mai spun că deloc, şi-ar periclita metoda, pactul, miza însăşi a memoriei. Ion Vartic, prefaţatorul celor două capitole memorialistice, descoperă faptul că Negoiţescu nu-şi aminteşte de ziarul legionar Înălţarea, din Sibiu, unde a publicat două articole (Încercarea Ungariei de a se încadra în ordinea Europei naţionaliste, Lauda veacului), cel de-al treilea (Moştenirea tracică: moartea) apărând în ziarul Glasul strămoşesc. Autorul lor, acum, crede că articolele, „vreo două”, au apărut în Ţara noastră.

    Nu mai puţin erotizată, de la temelia, dacă nu de la rădăcina existenţei conştiente sau voluntare, îi este capacitatea ficţională. Cabotinul cosmic se denudează cu aceeaşi metodică francheţe: „imaginaţia mea era absorbită în domeniul sexual experimentat”. Într-un alt loc, scrie despre „pura masculinitate”, a unui tânăr „fad şi serios”, dar, surprinzător, „stârnindu-mi imaginaţia”. Doar cititul mai are efectul similar, prin el, notează, „imaginaţia mea s-a aprins cu flăcări dezlănţuite”. Dar cauza lecturii este mai degrabă previzibilă, comună, în comparaţie cu cea sexuală.

    Ardelean, prin mamă şi spaţiu formativ, la Negoiţescu fibra etnică, românească, nu se subţiază, în pofida altor fibre mai tari, adevărate corzi de ancorare existenţială. Numai că românitatea nu ajunge ideologizată sau politizată îngust, nombrilist, la modul ridicol sau xenofob. Ea rămâne, însă, un mediator de artă, cultură, civilizaţie.

    În Straja dragonilor, Negoiţescu se dezvăluie ca un adolescent interesat de muzică şi pictură, evident, româneşti, iar în acest sens, specifică: „un optimism românesc îmi străbătea fiinţa”.

    Confirmarea vine şi din Un roman epistolar, unde foarte tânărul Negoiţescu se arată a fi de un optimism (auto)critic, de bun naţionalism, la 29 decembrie 1947: „Nu vom mai fi coada unui ism occidental, ceea ce au făcut românii mereu în suta lor şi jumătate de ani de <civilizaţie>.” Istoria îl contrazice în doar câteva zile, când sovietizarea schimbă regimul monarhic constituţional cu republica pretins populară. Formularea piezişă faţă de Occident pică acum cât se poate de prost. Iar tot de un ism, şi el occidental, reformulat prin corupătorul de istorie Lenin, apoi Stalin şi alţii (teribile, „nuanţate”, isme nominaliste: marxism, lenininism, stalinism, etc.) se leagă ţara, căzută, aşa-zicând, la pământ.

    Încrederea în identitatea – spirituală, culturală, artistică – românească rămâne doar un pariu pentru un îndepărtat viitor, sincronizarea (negată categorial şi… categoric, de Vladimir Streinu, cum vom vedea la locul potrivit, prin motivarea raportării la operă, la text, nu la timp, la context) şi mimetismul (inter)naţional fiind tiranic dominante: „unde e <substanţa românească> nu se va şti decât peste două-trei veacuri, când ea va fi avut timp să se învedereze” – 8 septembrie 1946. Un vis, un optimism, va să zică, secular. Deloc orientat eminescian, paseist, dar îndepărtat, futurist. Probabil cât se poate de realist. Surprinzător, pentru un jucător în spirit himeric.

    Recursul la imitaţie în creaţia literară i se pare lui Negoiţescu normal şi recomandabil, ca mobil de succes, necesar în contextul istoric autohton. Modelul occidental, de data aceasta francez, l-a verificat, lui nu îi rămâne altceva de făcut decât să fie urmărit şi urmat. În „clasicism”, şi francezii „au imitat cu un zel fabulos pe greci şi latini” şi aşa „au câştigat”, argumentează la 8 septembrie 1946.

    Ion Negoiţescu îşi cuibăreşte, mai degrabă accidental, biografia chiar şi în volumele care îi alcătuiesc opera critică. La sfârşitul Însemnărilor critice izbuteşte să adauge fragmente dintr-un jurnal, datat 1948. O face în 1970, în provincie, la Cluj, într-un loc mai ferit de cenzură, cu funcţionari culturali, unii, ceva mai îndrăzneţi. Dar recurge şi la un truc menit să-i asigure trecerea, cu preţul nu tocmai demn al dezicerii de sine: „Autorul acestor pagini ţine să sublinieze – notează în fraza-preambul – că le dă publicităţii ca pe un document al unei epoci personale revolute.” Iată un fel de retractare. O mai ştim din aderarea la „mişcarea Goma” şi dezicerea de ea, în 1978. O dilemă se naşte din acest fel de gest: autoeducarea sau includerea în corpusul textual personal, ce anume luăm în primul rând de bun?

    Ceea ce strecoară Negoiţescu în volumele lui critice drept rare sau insuficiente biografeme ţine prea puţin de mărturisirea directă. Cenzura era în acest caz vigilentă şi intolerantă. În Alte însemnări critice, 1980 abia notifică faptul că a fost obligat de tatăl său la studiul muzicii şi picturii. Oarecum oblică este observaţia sa că erosul grotesc, visceral în absolut, este bine înţeles de G. Bataille.

     Deloc subversivă, chiar dimpotrivă, este atitudinea istorică şi sociologică, ai spune că marxist-leninistă, despre clasa boierimii: „străină de popor, cum subliniază cu mânie D. Drăghicescu în voluminosul său op Din psihologia poporului român”. O cu totul altă lectură şi o cu totul altă importanţă va da criticul şi istoricul literar aceleiaşi referinţe. Atunci, lovinescianul Negoiţescu se va autorevizui şi se va spăla de micile pete sau mizerii ale unui regim care le impunea agresiv şi metodic.

    Să mai adaug, pentru această momentană încheiere, că păstrez alte situaţii şi exemple pentru a ilustra implicările proprii ale autorului, autoidentificat drept cabotinul cosmic, în căile esenţiale ale scrisului său: domeniul critic în el însuşi ori faţă cu intimităţile de tipul prieteniei, determinările contextului istoric faţă de artă sau religie şi altele.

    [1] Notă din data de 22 mai 2015: D. Ţepeneag, venit la Bucureşti, ca de obicei, sunându-mă ca să ne revedem, la stupoarea mea că fotografiile nu-l arată deloc dizgraţios, îmi spune: „Era blond şi frumos.” Să fiu atent, deci, la stilul său autoironic, dincolo de ardenţa psiho-stilistică. Psihologizarea ori psihanalizarea comportă şi ele riscuri de denaturare, în acest caz particular, complex şi complicat, pe scurt: dificil.

    [2] Cf. Alte însemnări critice, 1980: La I. L. Caragiale, spune G. Călinescu, „labilitatea vine din inteligenţă”! (79) Schimbarea, adaptarea, dar totodată nesiguranţa, iată virtuţi critice care susţin geniul literar. La un tânăr, de care criticul se prea entuziasmase literar, poet, prozator, aforist, Tudor Vasiliu, notează într-un jurnal de lectură revuistică şi o hibă, el „neizbutind să-şi distanţeze inteligenţa de propriul său talent” (204). Un talent neînţelegător de sine.

    După schimbarea cursului totalitar al politicii din România, Negoiţescu demască un boicot al inteligenţei supusă persecuţiei la limita ilegitimării: „în România comunistă inteligenţa capătă un caracter quasi ilegal”, În cunoştinţă de cauză (texte politice), Dacia, 1990, p. 25.