Mircea Platon

    0
    962

    Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi)

    Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA.

    A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste culturale din ţară. A publicat studii de istorie în Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge)

    Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi)

    Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA.

    A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste culturale din ţară. A publicat studii de istorie în Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge)

    Premii literare și distincții universitare

    2013-2015 Social Sciences and Humanities Research Council of Canada Postdoctoral Fellow, Department of History, University of Toronto

    2012 Premiul pentru Eseu al USR Iași pentru volumul Conștiinţa naţională și statul reprezentativ (Iași, Timpul, 2011)

    2011 Trans-Atlantic Summer Institute in European Studies Fellowship, Center for German & European Studies, University of Minnesota

    2011 Lynn and Harry Bradley Foundation Fellowship for Military History, The Ohio State University

    2010-2011 Presidential Fellowship, The Ohio State University

    2009 Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru cartea Cine ne scrie istoria? (Iași, Timpul, 2007)

    2005-2009 Doctoral Fellowship, Canada Social Sciences and Humanities Research Council

     

    Bibliografie selectivă

    Paseism polemic sau încercare de naţionalism critic, eseuri (Iași, Agora, 1996)

    Jocuri sub ulm, poezii (Timișoara, Marineasa, 1999)

    Literatură cu blazon, eseuri (Iași, Timpul, 2000)

    Ortodoxie pe litere, eseuri (București, Christiana, 2006)

    Cine ne scrie istoria?, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2007)

    A treia forţă: România profundă, eseuri (București, Logos, 2008; co-autor: Ovidiu Hurduzeu)

    Măsura vremii: Îndemn la normalitate, eseuri (București, Predania, 2009; co-autor: Gheorghe Fedorovici)

    Conștiinţa naţională și statul reprezentativ, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2011)

    Cartea străduţelor subtile, poezii (Iași, Ed. Timpul, 2015)

    Ce-a mai rămas de apărat (București, Eikon, 2016)

    Guvern de profesioniști

    Am bifat căsuțe pe formularele UE și FMI crezând că astfel vom bifa și o țară. În loc ca integrarea (profitul) să vină ca urmare a dezvoltării noastre (pasiunii pentru „lucrul bine făcut” – idee transformată în lozincă electorală și compromisă ca atare), ni s-a promis că dezvoltarea va fi o consecință a urmăririi „profitului” integrării. Și e și normal să fim astfel duși cu zăhărelul, pentru că, dacă am fi putut să creștem cum vrem noi, poate că nici nu am mai fi vrut să ne integrăm

    O cincime din medicamentele vândute astăzi pe piața mondială se bazează pe principiile și tehnicile lui Sir James Black, laureat Nobel pentru chimie, părintele farmacologiei analitice și inventatorul a două dintre cele mai folosite clase de medicamente, prescrise printre altele la tratarea hipertensiunii și a ulcerului gastric. Aceste rezultate au fost posibile și datorită faptului că, în anii ’70, Sir James Black a părăsit firma ICI după ce uriașa corporație i-a cerut să acorde mai puțină importanță cercetării și să se concentreze pe promovarea comercială și pe găsirea de metode de maximizare a profiturilor companiei. După ce a părăsit ICI, Sir James Black a continuat să facă cercetare și să inventeze noi medicamente, care au adus profit companiiilor unde a lucrat ulterior plecării de la ICI. ICI, focusată pe maximizarea profitului și pe comercializarea patentelor pe care le deținea deja, a mers din ce în ce mai prost, până când a fost în cele din urmă absorbită de o companie olandeză.

    Samsarii au pierdut. Sir James, profesionistul, a câștigat. Logica profitului a pierdut în fața dedicației profesionistului. Sir James explica acest lucru prin ceea ce numea principiul „oblicității”, care spune că succesul (și financiar) nu e un rezultat al căutării profitului, ci al pasiunii pentru lucrul desăvârșit. Gândirea economică (sau politică) axată doar pe maximizarea profitului nu aduce profit, avertizează și economistul britanic John Kay în Obliquity (Profile Books, 2010).

    Cum se aplică acest lucru la România? În cazul nostru, după dezastrul comunist, am trecut prin 25 de ani de falsă raționalitate politică și economică axată pe maximizarea profitului politic și economic al guvernanților noștri interni și externi (pentru că nu suntem conduși doar de la București). România nu a fost condusă după logica profesionistului, ci după logica birocratului și a arivistului. Proiectele noastre politice au fost croite după logica „integrării” în diferite organisme și după logica formei care creează fondul. Am bifat căsuțe pe formularele UE și FMI crezând că astfel vom bifa și o țară. În loc ca integrarea (profitul) să vină ca urmare a dezvoltării noastre (pasiunii pentru „lucrul bine făcut” – idee transformată în lozincă electorală și compromisă ca atare), ni s-a promis că dezvoltarea va fi o consecință a urmăririi „profitului” integrării. Și e și normal să fim astfel duși cu zăhărelul, pentru că, dacă am fi putut să creștem cum vrem noi, poate că nici nu am mai fi vrut să ne integrăm. Ca și ICI, am devenit o simplă divizie a unor plăsmuiri multinaționale din cauză că am funcționat după logica profitului.

    Profesionistul e cel care își face meseria bine chiar și când nu îl vede nimeni. Conducătorii noștri fură chiar și în văzul lumii. Ca atare, se pliază perfect pe logica unui sistem bazat pe maximizarea profitului. Din păcate, acest tip de maximizare a profitului se poate obține doar cu prețul distrugerii caracterului. Și principiul oblicității ne spune că nu poți obține profit durabil (sustenabil, cum se spune astăzi) fără caracter. De aceea, epoca firmelor și elitei căpușă apune. Acest tip de prost-modernitate face loc unei reabilitări a categoriei, premoderne în esență, a profesionistului, a omului care trăiește și muncește după un cod, a omului de onoare profesională și personală. Profesionist era și samuraiul, profesionistă era și spălătoreasa lordului Peter Wimsey, care îi dădea acestuia cămășile spălate, apretate și călcate cum trebuie. Și profesionist e și țăranul Ilie Alexoaie (n. 1929), din Roma, Botoșani, care a stat 22 de ani ascuns de comuniștii care i-au arestat tatăl și care i-au luat pământul. După ce a lucrat între 1971 și 1989 la CAP, Ilie Alexoaie și-a recăpătat după 1990 cele trei hectare și jumătate de pământ pe care a început să le lucreze cu o pasiune sporită de anii de prigoană, după cum notează Cassian Maria Spiridon în volumul Vieți controlate (Ed. Junimea, 2009).

    Profesionistul are onoarea muncii lui, pe care o face nu (doar) pentru că îi aduce profit, ci pentru că asta îi e vocația. Ca atare, logica reciclării profesionale și ideologice perpetue îi e străină. Iar sistemul politico-economic global actual se bazează tocmai pe oameni și pe capitaluri alunecoase. Profesioniștilor, logica acestui capitalism retardat le opune reprofesioniștii: oamenii preocupați cu perpetua reinvenție de sine și cu reeducarea sau recalificarea altora.

    Ne trebuie, deci, un guvern de profesioniști? Da, ne trebuie. Dar să nu uităm că profesionistul își asumă responsabilitatea pentru ceea ce are de dus la bun sfârșit. Și că standardele care îl legitimează pe profesionist fac imposibilă orice facilă „uniune națională” sub semnul lui „pupat toți Piața Independenții”. Profesionistul știe că stabilitatea e o consecință, oblică, a libertății. A libertății și a bucuriei de a face un lucru bun și frumos. Din păcate, logica de cadre a României comuniste și EUropene a făcut ca fiecare om frumos să fie parazitat de urâți, fiecare idee generoasă să fie mânjită de carieriști, fiecărui puric, care sare în înaltul cerului, deși e potcovit cu necazurile naționale, să-i corespundă câte doi păduchi.

    Muz(ic)a istoriei

    Istoricul e unul din rarii intelectuali care se comportă ca și cum lumea ar exista cu adevărat. Ceea ce e debusolant nu numai pentru acei semeni academici ai săi care tind să se îndoiască de acest lucru, dar și pentru majoritatea hotărât populară pentru care prezentul e atât de important încât consideră scrutarea trecutului o futilitate: trecutul nu mai e, deci de ce să ne mai intereseze? Cu alte cuvinte, istoria previne atât autismul pragmatic cât și solipsismul filosofic. Istoria e o formă de sociabilitate.

    E adevărat că te poate face să-ți petreci timpul într-o companie destul de descărnată, prin cotloane putrede de arhivă sau ruine. Dar cel puțin nu ești singur, pradă feluritelor monomanii. Nu am întâlnit niciodată un istoric care să corespundă prototipului geniului-nebun, al savantului dement. Retractili, da, cu o înțepeneală provincială ori o combativitate de boieri de țară, da, meschini sau deprimați, câțiva. Dar, pe ansamblu, istoricii tind să fie oameni de bun-simț. Acest bun-simț vine, cred, din practicarea unei profesii care e un exercițiu de amiabilitate. Istoricul e o persoană care ține un salon cei din prezent întâlnesc oameni ai trecutului. El trebuie să-i introducă pe toți unii altora și să le furnizeze, cu discernământ, temele unei conversații de calitate.

    Acum, un postmodern precum Keith Jenkins poate să obiecteze (în Re-thinking History) că tindem să invităm în salonul nostru numai oameni din aceeași clasă socială cu noi, că identitatea oaspeților noștri e greu de stabilit, că mobilurile le sunt neclare, și că salonul nostru, de fapt, nici nu există.[i] El e numai o năzărire de-a noastră, un produs al imaginației care, la rându-i, e doar un epifenomen ideologic al “intereselor noastre materiale”.[ii] Pentru a răspunde acestui atac, aș putea mai întâi să iau în calcul evidenta agitațiune cervicală care l-a declanșat[iii] și care pare a valida opinia că istoria e o formă de sociabilitate, practica unei amenități a cărei abandonare poate duce la sălbăticire. Dar asta nu constituie o refutare, ci doar o concediere a lui Jenkins. Care, la rândul ei, nu e lipsită de oarecare pondere dacă ne gândim că pe parcursul vieții suntem mai degrabă concediați decât combătuți. Relativismul lui Jenkins mai poate fi combătut și cu propriile lui arme. Am putea întoarce relativismul împotriva relativismului însuși. Dar asta ar însemna să jucăm după regulile lui Jenkins, să ne predăm ideilor sale.

    Pentru a susține validitatea cunoașterii istorice[iv], și pentru a calma astfel scrupulele unei conștiințe căreia îi e greu să profeseze ceea ce nu crede, ar trebui să “înfundăm” teoria lui Jenkins cu o altă teorie. Și nu am așa ceva. Cred că “disciplina istorică” trebuie practicată la modul empiric. Înclin să cred că avem, sau nu, un organ istoric – asemenea organului mental al vorbirii postulat de Noam Chomsky -, o facultate istorică în stare a ne servi de o manieră inconștientă. E adevărat că, asemenea oricăror facultăți, gusturi sau simțuri, trebuie antrenată, expusă unor încercări, obișnuită cu subiectul său. Dar a o teoretiza în exces ar însemna să ne privim picioarele în timp ce pedalăm. De “organul” istoric nu devenim conștienți, asemenea celorlalte organe vitale, decât când nu își face datoria.

    Întregul ocol epistemologic al istoriografiei nu e mai mult decât aciditatea unei minți căreia abundență sintetică a lumii moderne i-a provocat indigestia. Mintea își fixează atenția asupra ei însăși deoarece suferă, nu pentru că deșertarea (psih)analitică ar fi datoria ei esențială. Contemplarea, teoria, urmează faptei: “Și a privit Dumnezeu la toate câte le făcuse și iată erau foarte bune.” Deci istoria trebuie mai întâi făcută/scrisă și abia apoi chibițată. Practica istorică dezvoltă o anumită prudență (nu numai un “a ști cum”, ci și un “a ști cum să nu”), un scepticism organic. Scepticismul lui Jenkins e teoretic, nu e practicat în conjuncție cu “meseria”, ci ca substitut de “meserie”.

    Istoria nu e umanista “predare a filosofiei prin exemple” (“philosophy teaching by examples”)[v], ci mai degrabă aroma epocilor trecute, viețile apuselor generații sedimentate într-o anume înțelepciune. Istoria nu te învață ce să faci, ci cum să gândești. Îți arată nebunia de a gândi în termeni impersonal-esențialiști, de a pretinde că omul e permanent și pretutindeni același. Îți arată de asemenea crimele gândirii relativiste, ale istoricismului absolut pentru care ființele umane sunt doar mărunte insecte patinând pe apa timpului, bune de sacrificat pentru vreo utopie mai înălțătoare decât microbiana lor existență.

    *

    Lectura istoricistă, pentru care adevărul e numai context, nu e cu nimic mai legitimă decât lectura neistoricistă pentru că amândouă sunt legate de ceea ce percepem noi la un moment dat a fi trecutul sau absolutul, adică lucrul în sine, care scapă lumii noastre fenomenale. Trecutul în al cărui context judecăm noi lucrurile nu e decât prezentul în al cărui context închipuim trecutul. Ranke, cel care voia ca istoria să arate lucrurile “așa cum au fost cu adevărat”, e părintele istoricismului, al judecării fiecărei epoci în propriul context, al empatiei. Dar nu trebuie să uităm că, departe de a țâșni din relativism, istoricismul său era alimentat de literatura romantică și de filosofia hegeliană pentru care vârstele istorice nu sunt decât vârste ale Spiritului, avataruri ale lui Dumnezeu. E o concepție ipostatică a momentului istoric care refuză judecata morală tocmai în numele realismului, al Dumnezeului care e în toate, nu în cel al relativismului, epistemologiei și nihilismului. Pentru Ranke, trecutul trebuie judecat în proprii termeni nu pentru că, precum pentru unii revizioniști ai zilelor noastre preocupați de virtual history, ar fi putut fi și altfel, ci tocmai pentru că nu a fost decât așa cum a fost. Nu e vorba de relativismul izvorât din contra-factual și contingență, ci de respectul care trebuie acordat realului. “Tot ce e real e și rațional”, nu în sens de “justificat”, “normal”, “logic”, ci e manifestare a temeiului lumii, a Ideii, a unui plan. E un fenomen al lucrului în sine. În termeni contemporani, s-ar putea spune că Ranke tratează epocile istorice ca persoane, nu ca indivizi, nu din punctul de vedere al interșanjabilității multiculturale, ci al personalismului creștin, pentru care un om nu e important numai în numele autonomiei lui, ci  autonomia lui e importantă în numele sursei ei, al creatorului ei, al principiului ei. Omul nu e singur, ci își duce în sine cauza.

    *

    Pentru a explica și mai bine ce înțeleg prin a fi istoric, trebuie să-mi specializez “metafora cognitivă” a “gazdei de salon” în aceea a unui “dirijor” a cărui misiune e de a recrea pentru audiență, cu ajutorul unei orchestre, o piesă muzicală care nu e reală în sens kantian. A fost reală și a rămas adevărată, dar nu mai e reală. Dirijorul/istoricul are acces la muzică numai cu ajutorul unei partituri, al unei urme. Trecutul e la fragilul capăt al adnotării istorice. Istoricul, ca și dirijorul, lucrează cu intervale: muzica trecutului se ridică dintr-o subtilă combinație de note/documente și tăceri/pauze. Trebuie să cânți în cheia corectă și să calculezi cu pricepere lungimea intervalelor, să dai notelor muzicale/documentelor istorice spațiu de respirație. Ca și dirijorul, istoricul nu poate altera partitura, nu poate inventa trecutul, poate doar să-l interpreteze. Uneori îl execută doar. De aceea diferitele lecturi pot varia în frazare, buchet, tempo. Aceeași poveste poate fi “interpretată” în stilul de pompă hidraulică al lui Toscanini, și atunci e istorie socio-economică; sau cu precizia rafinată de un intelect empatic a lui Bruno Walter, și atunci îl ai pe Geoffrey Elton cu istoria sa politică, aliaj de intuiție Central-Europeană și rezervă anglo-saxonă; sau în maniera lui Furtwangler, ale cărui poetice, speculative, elongate tușe amintesc de eseismul sinecdochic al Noului Istoricism practicat de Stephen Greenblatt. Un bun istoric se va pregăti să cânte muzica “așa cum a fost în realitate”, după cum a spus Leopold von Ranke.[vi] Trebuie să țină toate compartimentele orchestrei istorice împreună pentru a-i reuși resuscitarea: bașii istoriei socio-economice, viorile și cornii istoriei politice, flauții și violoncelele istoriei culturale. Diferitele unghiuri de abordare a trecutului nu ne dau neapărat un alt trecut. Ne descoperă uneori doar diferite straturi ale trecutului. Istoria socială nu e opusă celei politice, și istoria culturală nu e neapărat adversă istoriei statistice. Ele se pot completa, își pot răspunde. Nu înțeleg de ce îi cerem trecutului să ne fie mai clar decât ne suntem noi nouă înșine.

    În genere se scrie de parcă problema ar fi reînvierea/reconstituirea trecutului. Datoria istoricului nu e de a reînvia trecutul, ci de a-l înțelege. Nu de a-l folosi, decupând bucățile utile. Ci de a-l înțelege. De aceea reînvierea trecutului nu rezolvă problema epistemologică. Făcând din trecut prezent nu înseamnă că l-am elucidat. Putem trăi fără a înțelege. Putem oare înțelege fără a trăi? Rolul științei e să ne dea un adevăr specializat.

    De aceea problema trecutului istoric nu trebuie pusă în termenii reconstituirii, ai unui revival antiquarian sau cinematografic, ci ai înțelegerii. Reconstituirea istorică nu e fără eroare și nici cunoașterea fără rest. Dar ceea ce a rămas necunoscut istoricului care depune un efort onest de înțelegere a trecutului nu e materia moartă, nu e o zonă de umbră de natură a-i invalida demersul, nu e incertitudinea științifică, ci taina existențială, articulațiile ascunse ale firii. Într-adevăr, dacă eroarea e o lipsă în raționament, taina e sursa lui. Incertitudinea invalidează sistemul, taina îl potențează. Taina nu e concluzie sau aproximare, o desfășurare de limbaj neacoperit de realitate. E mai degrabă invers: o desfășurare de realitate necuprinsă de limbaj. Metafora nu e adevărată sau neadevărată, ci adevărată și neadevărată în același timp. E Dumnezeu și om în același timp. E cuvânt care țintește dincolo de cuvânt, explodând astfel autoreferențialitatea pe care se bizuie deconstructivismul.

    Ceea ce se schimbă pe parcursul evoluției istoriografiei nu e trecutul istoric, ci întrebările pe care ni le-am pus în legătură cu acel trecut. Și răspunsurile pot fi diferite pentru că adecvate întrebării noastre, dar nu sunt neapărat contradictorii. Ar fi greșit însă să credem că trecutul e pradă mai ușoară solipsismului nostru decât prezentul. Și prezentul și trecutul există independent de noi și eroarea nu face decât să afirme această independență. Numai viziunea ideologică – de la marxismul pur și dur, la cel rafinat postmodern – pretinde să înțeleagă trecutul fără rost, din cauză că nu îi recunoaște existența, ci îl transformă în funcție a noastră, ni-l anexează metabolismului. Obiectivitatea istorică nu constă așadar în lipsa de subiectivism a întrebării, ci în acceptarea răspunsului pe care ți-l dă trecutul autonom, răspuns care uneori poate modifica întrebarea. Postmodernii pun atât de mult preț pe întrebare, din cauză că răspunsul îl dă un trecut care e tot ei. Un trecut sub anchetă, un trecut ca penitență, ca psihanaliză, ca autocritică și autodenunțare.[vii]

    *

    Cred că rolul istoricului e de a educa simțul realității. Și mai cred că el poate să facă asta admițând, în mod non-apologetic, că trecutul e parte a realității noastre și, ca atare, putem avea o fragmentară, dar destul de fermă, stăpânire a lui. Trecutul e autonom față de noi și de aceea trebuie să încercăm să-l citim în proprii săi termeni, să citim gândul trecutelor generații în manieră collingwoodiană.[viii] Dar trecutul nu e absolut eluziv, nu e o absență pe care o pot suplini fanteziile noastre. Afirmând că putem fi arbitrari cu trecutul deschidem calea pentru cei care ar vrea să fie discreționari cu prezentul. Poate că diferența dintre ideologie și istorie onestă e că în cazul celei din urmă centrul de greutate se află în afara noastră.[ix]

    În mod paradoxal, ignoranța nu împiedică obiectivitatea, ci o potențează. Ceea ce ignorăm ne stânjenește obiectivitatea numai dacă e suplinit de umplutură ideologică. Altminteri, tocmai datorită faptului că sunt lucruri pe care nu le cunoaștem, care sunt deci în afara sferei noatre de influență, istoria nu poate fi total subiectivă. Istoricii nu lucrează cu toată istoria, doar cu zone ale ei. Părți ale unui întreg care le scapă dar ale cărui coordonate îi constrâng. Puterea voinței se oprește în pragul trecutului, spunea Nietzsche cu năduf. Dar acest trecut nu e complet mort și nu justifică agnosticismul prin comparație cu lumea fenomenală a prezentului. De fapt, ce e prezentul decât un amestec de supraviețuiri mai mult sau mai puțin vechi. Astfel, a face istorie din punctul de vedere al prezentului[x], după cum ne indică predicatorii “alterității radicale” (Jacques Derrida) a trecutului[xi], înseamnă doar a face istorie din punctul de vedere al trecutului recent sau viitorului apropiat. Dar apoi cum putem ști care e acel punct de vedere din moment ce nu putem cunoaște trecutul, fie el și cel învecinat?

    În privința distorsionării subiective a istoriei, se poate spune că istoricul tendențios ne impune nouă un fals înțeles, nu evenimentului în sine, care rămâne în siguranță în trecut. Istoricul vorbește “pentru” trecut, dar nu e “deputatul” trecutului, un funcționar al unei democrații reprezentative în care membrii parlamentului își fac de cap. Trecutul, ca și adevărul lui Kant, e un “lucru în sine”, dar forța sa de iradiere e mult mai puternică decât cea a mecanismelor de control democratic. Ne ține strâns în orbita sa gravitațională. Istoria e forța de gravitație a unui trecut nedevelopat încă.

    Marii romancieri pot recrea întregul context al unei povești. Istoricii, atunci când stabilesc arealul cauzelor relevante, definesc area asupra căreia își exercită puterea, limitele subiectivității lor.[xii] Pentru a fi pe deplin subiectiv, istoricul ar trebui să lucreze cu toată realitatea odată. Ceea ce înseamnă că ar trebui să fie toată realitatea odată. Până la această apoteoză hegeliană, cel mai bun lucru e să ne mulțumim cu obiectivitatea garantată de propria noastră ignoranță. Asta înseamnă să facem muzică din note și intervaluri, din timpul regăsit și din cel pierdut.

    Note:

    [i] Pentru un rezumat al criticilor aduse lui Jenkins, vezi Willie Thompson, What Happened to History, Londra, 2000, pp. 111-127; și Mircea Platon, “Cine ne scrie istoria?”, în Idei în dialog, ianuarie-februarie 2006.

    [ii] Keith Jenkins, Re-thinking History (1991), Londra, 2005, pp. 23-24.

    [iii] Jenkins, Re-thinking History, p. xix.

    [iv] Vezi, pentru o apropiere între procedura istorică și cea penală, elegant îmbătrânita carte a lui Jacques Barzun, Clio and the Doctors, Chicago, 1974, 49-51 passim.

    [v] Lord Bolingbroke, Historical Writings, Chicago, 1972, p. 9.

    [vi] Leopold von Ranke, The Theory and Practice of History, New York, 1973, p. 137. Succesul interpretărilor “de epocă”, faptul că din ce în ce mai mulți muzicieni clasici își informează intepretarea cu minuțioase cercetări istorice, nu e doar un semn al abilității promoționale a caselor de discuri, sau al saturației publicului cu vechile interpretări, e o bătălie între ceea ce e adevărat și ceea ce e real. Muzica lui Bach, a lui Vivaldi, sau a lui Beethoven era într-adevăr, la vremea compunerii ei, cântată pe instrumente și într-o manieră diferite de cele ale tradiției romantice a orchestrelor europene actuale. Dar oare Beethoven, în timp ce cânta, auzea muzica în modul scârțâit în care era cântată în vremea lui, sau așa cum a fost cântată mai târziu de Carlos Kleiber, de exemplu? Era el, când compunea, limitat de tehnica muzicală a vremii sale, sau nu? Auzea el “îngeri” sau “muzicanți”? Ce e real și ce e adevărat în modul de a interpreta o partitură muzicală care, dat fiind că vine din trecut, e și un document istoric?

    [vii] Dacă Foucault vorbește de “insurecția cunoștințelor subjugate”, de eliberarea exponatelor din muzeu sau a animalelor din grădina zoologică, atunci nu putem spune că și ideile lui Foucault sunt, în paginile cărților sale, ca animalele în zoo? Idei eviscerate. Idei rupte din contextul tradiției, al interiorului unei societăți, a texturilor care o țin. Idei forțate în sofism. Normalitatea o dă contextul. A te revolta împotriva contextului înseamnă a fi anormal. Singurătatea lui Foucault: igienizată, singurătate de gând în eprubetă.

    [viii] R. G. Collingwood, The Idea of History, New York, 1961, pp. 217-221.

    [ix] După cum spunea marele istoric reacționar olandez Groen van Prinsterer în secolul al XIX-lea: “Poate suna paradoxal, dar e adevărat: numai cel care alege una din tabere poate fi imparțial.” Printr-o întorsătură bizară a soartei, Jan Romein, un istoric marxist olandez din secolul al XX-lea e cel care s-a așezat sub tutela lui Groen atunci când scria: “Certitudinea așa cum o înțeleg eu nu exclude, ci din contra include, presupune, îndoiala. Asta conform cu datele psihologiei care ne arată că cei mai mari credincioși sunt și cei mai mari frământați de îndoială.” (Peter Geyl, Encounters in History, Cleveland, 1961, pp. 324-325).

    [x] Carl L. Becker, Detachment and the writing of History: Essays and Letters, Ithaca, New York, 1958, p. 50.

    [xi] Dacă trecutul e așa de închis retrospecției noastre, cum de avem o istorie a științei? Cum de putem transmite cunoașterea științifică, care poate fi replicată pornind de la un document istoric, o urmă?

    [xii] Paul Ricoeur vorbește de trecut ca un “concept-ghid și concept-limită” în același timp (The Reality of the Historical Past, Milwaukee, 1984, p. 4.