Nicolae Breban

    0
    499

    Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stănescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

    Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stănescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

    Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Devine unul dintre cei mai importanţi disidenţi din ţările de Est. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

    Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură. După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

    Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983), Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

    Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul. Ideea Europeană.

    Nicolae Breban

    Nevoia de mister

    O pace iluzorie, peste care se adunau norii groși ai unui alt război ce urma să se abată asupra Europei de Est, un fel de conflagrație fals pașnică, un război al tuturor contra tuturor, în care au pierdut cu toții, chiar și cei ce păruseră victorioși, siguri pe ei și îmbuibați de noile lor „adevăruri”

    Tinerețea mea, ce s-a articulat din cele două segmente psihologice încă prost studiate de psihologi: pubertatea și adolescența s-a desfășurat ca sub un clopot de sticlă. Până când, în jurul vârstei de 17 ani, o mână nevăzută a spart acest „clopot” și m-am trezit aruncat fără multă vorbă, cu un cinism demn într-adevăr de o Revoluție, în plin vacarm și vuiet social. Tatăl meu avea succes cu uleinița lui, care scotea sute și sute de litri de ulei de floarea soarelui pe o piață unde se formau cozi de sute de inși ce țineau o cartelă în mână și cărora li se repartiza făină, carne, ulei cu măsură. După cum ușor se poate bănui, măsura era nereu sub posibilităție de trai decent ale unei familii – ceea ce permitea noului stat, pasă-mi-te al „oamenilor muncii”, să aibe un control ultra-restrictiv și chiar punitiv asupra populației. E ceea ce numim azi începutul terorii.

    Acestea ajutate, spuneam, de noua invenție organizatorică, împrumutată ca și altele de același calibru din măreața și luminoasa Uniune Sovietică, admirată nu numai de noi, de cele vreo zece state din Estul Europei ce-i căzuseră în tolbă cu acordul amabil al marilor puteri Apusene, dar și de floarea intelectualității, extrem de progresisbreban-nicolaete, din Franța, Spania, Italia, etc. E vorba, se înțelege, de transformarea rapidă, aproape peste noapte, a vechii Siguranțe a Statului în Securitate, „scut și spadă” a poporului muncitor, avid, se spunea, de o cruntă răzbunare socială, intitulată iute și sonor dreptate și democrație.

    Deci… ne globalizăm încă o dată, ar putea zice un hâtru, vreun țăran calm și vechi gospodar, care încă nu și-a pierdut total legătura cu șirul de strămoși ce l-au învățat în timp, pe el, pe tătâne-su și pe Moșu, că, ce să-i faci, lumile, de, se schimbă, dar se pare că toate macină cam la aceeași moară, iar când te uiți pe fundul sacului din căruța încărcată pe care ai adus-o la moară, dacă ai noroc, găsești niște boabe prost zdrobite, ceva pănușei și cam mult găinaț de prin alte curți!

    Trăiam, deci, într-un fel de no man”s land, împreună cu familia mea și cu prietenii, pe care tatăl meu, ins cu o puternică personalitate și cu un farmec izbitor și i-a făcut iute în noul nostru oraș de reședință, printre colegi, preoți din administrația Episcopei, dar și în oraș, în Lugojul dominat de avocați, funcționari, morari, meseriași, măcelari și tăbăcari vestiți și bine așezați și care în acei ani de reală tranziție, din ‘45, de la sfârșitul războiului și până în ’48, când au clănțănit primii colți de fier ai stalinismului erau ferm convinși că vor putea să-și continue, să-și reînoade viața pașnică şi harnică de dinainte. O pace iluzorie, peste care se adunau norii groși ai unui alt război ce urma să se abată asupra Europei de Est, un fel de conflagrație fals pașnică, un război al tuturor contra tuturor, în care au pierdut cu toții, chiar și cei ce păruseră victorioși, siguri pe ei și îmbuibați de noile lor „adevăruri”. Eram elev la liceul „Coriolan Brediceanu”, luam ore de pian și vioară, citeam tot ce-mi cădea în mână, visam o mare prietenie și un august magistru! Ba eram și îndrăgostit; după-amiezile ieșeam și făceam îndelungi plimbări pe Corso-ul orașului cu o fetișcană blondă, elevă la Școala Pedagogică de fete, pe care o chema Cheți. Cheți, probabil Lucreția și Jiva. Dar în taină eram mai mult decât îndrăgostit, eram de-a dreptul pasionat de o domnișoară ce purta, pentru mine, dar și pentru cei cu care intra în atingere, un mister cu o ciudată coloratură senzuală. Pe această fermecătoare și aproape inabordabilă ființă o chema Monica și era fiica unei nepoate a Vlădicii, Anuța Tufescu, personalitate influentă în oraș, care administra marele Palat al Episcopiei Unite. O domnișoară pe care nu aveam cum s-o invit la un șpațir, Monica era înaltă, blondă cu ochi albaștri, vibrând de inteligență, era mândră, distinsă prin fire, cu doi ani mai mare ca mine, elevă la liceul de fete „Iulia Hașdeu”; ei îi făceau curte, probabil, plăvanii de colegi ai mei, cu câțiva ani mai avansați în studiile liceale.

    Fetele și apoi femeile au jucat un rol major în existența mea și nu mă scuz pentru clișeul tocit al acestei propoziții, deoarece, așa cum se întâmplă cu marile clișee ale limbii și psihologiei umane, ele arată și ascund, în egală măsură! Da, misterul acestei lumi – dacă acesta există; împreună cu Blaga, eu cred în el, în existența și nevoia de el! – era, uneori, e drept, în scurte, dar insuportabil de tensionate fulgerări, exprimat prin siluetele, privirile, mișcările, reacțiile și destinul acelor siluete care ne semănau perfect, nouă, băieților, bărbaților, dar se și deosebeau total, aș zice în aceeași clipă, în aceeași vibrație, în același act – ceea ce logicienii ar putea numi uscat și total impropriu coincidentia oppositorum. Într-unul din primele romane, În absența stăpânilor, am tentat o metaforă, o încercare de simbolizare în forme mitice ale acestor două substantive, bărbat și femeie, mai exact spus, a celor două adjective ce derivă din aceste noţiuni: feminin și bărbătesc.

    Feminitatea e o calitate extrem de rară și absolut nobilă în rândul femeilor, scriam acolo, şi este conținută, exprimată de acea femeie rară, care refuză acuplarea cu un bărbătuș de rând și așteaptă, ca în mitologia greacă, vizita Zeului, așa cum o vedem plastic descrisă în piesa lui Plaut, dar și în multe drame grecești. E drept că, în aceeste celebre piese, Alcmena nu-l așteaptă pe Jupiter, iar când e pusă față în față cu realitatea, cu cele ce s-au întâmplat, îl refuză pe Zeu. Eu însă, încă din tinerețea mea, din multele variante ale acestei istorii ce poartă titlul Amfitrion, am ales-o pe cea a lui Kleist, în care tânărul care eram găsea în finnicolae-breban-brasov-2014e justificarea înțelesului pe care el îl dădea atributului de o claritate orbitoare și, în același timp, de o profunzime creatoare de nesiguranță și de năluciri terorizante uneori, cel de feminitate. Acolo, în piesa lui Kleist, Alcmena, după cum știm, îl acceptă pe Zeus și e mândră de faptul că i-a fost concubină pentru o noapte.

    Bărbat, specificam eu în aceiași metaforă din În absența…, bărbat cu adevărat este cel care acceptă acuplarea cu o femeie în calitate de înlocuitor al Zeului, când, preocupat de înaltele sarcini, ales să stea în scaunul său zeiesc, acesta întârzie să se arate și să oficieze ca partener senzual al Femeii. Bărbatul doar ca substitut, ca procurator, așa cum mândrii regi ai Franței sau Spaniei, când contractau un mariaj cu una din principesele unei Curți europene, trimiteau în pețit sau la întâmpinare la granița regatului un imputernicit, un procurator, să-i scuze absența și să-i îndeplinească sarcinile. De aici și unele derapaje, vezi drama Tristan și a Isoldei!

    Sigur, în aceste configurări și proiecții metaforice, mintea adolescentului și apoi a post-adolescentului care am întârziat să fiu încă mulți, mulți ani după ce inși de vârsta mea dădeau deja clare dovezi de maturitate și adecvare socială, eu îmi trădam spiritul în fantasmările de mai sus ca fiind unul de o acută coloratură romantică în dezacord flagrant cu mentalitatea deceniului și a secolului în care trăia. Ce să mai spunem azi, când tineretul român și cel din țări apusene a smuls toate vălurile idealiste și romantice ale secolelor trecute de pe umerii femeii, trecând tensiunea, fosta, se pare, tensiune între sexe care a dat în arte și literatură opere de netrecut, în sarcina unui scurt, uscat, pur fiziologic și tehnic cuvânt: sex!

    Cu acea siluetă înaltă, fină și caldă, numită Monica, dansam ore în șir în serile când părinții ei, preotul Patriciu Tufescu și soția sa, Anuța, nepoata episcopului îi vizitau pe părinții mei; dansam și ne îmbrățișam acut senzual – îmbrăţişări care n-au dus însă niciodată până la o acuplare pe care o visam în sute de nopți. Monica urma să se mărite după câțiva ani, când era în floarea frumusețeii și a personalității ei unice printre absolventele liceului de fete, cu un medic veterinar, la Timișoara, și apoi să moară, prin anii șaptezeci, mi se pare, deoarece eu n-am mai văzut-o de atunci, când mi-a inflamat reveriile calde și înecăcios de pasionate, dar a constituit, aproape până azi, modelul de feminitate apt să mă treacă, să mă catapulteze dincolo, în zonele eterne și mitice, să mă facă să simt bărbăția nu pe ca un sex diferit, ci ca pe un contemplator neobosit al eternului feminin, cel care îl preocupa intens și pe consilierul aulic, von Goethe, cu a sa, veșnic întoarsă, das ewich Weibliche! Decenii la rând, fiind un individ matur și deplin ancorat în social, animat în nu puține bătălii literare, imaginea acestei fete, a acestei domnișoare de provincie, m-a urmat, ca o fantomă semivizibilă, ca un fel de fascinație a ochiului minții. La drept vorbind, nu cred că e vorba aici de ceea ce numim mental, minte, cerebral, ci poate de un fel de întâlnire cu o viziune a arhetipului junginian, ocazie fericită, magnetică, un dar făcut nu numai adolescentului întârziat ce eram, dar și bărbatului, omului: o imagine și siluetă ușor unduitoare, mereu captivă și insistent atrăgătoare care să mă facă, în unele ore sau zile ale platitudinii și mizeriilor sociale de neocolit, să mă refugiez acolo, într-un fel de eternitate. O eternitate care purta marca feminității, a acelei alterități false și absolute în același timp, în aceeași secundă și vibrație existențială, deoarece Ea este altceva decât noi, bărbații, și totuși e aceeași ființă, poate Giganta lui Baudelaire sau cea ascunsă într-o țărănușă naivă, prostuță și senină de țară, numită Dulcinea, sau chiar Beatrice! Sau Laura! Dar câte și mai câte, una și aceeași femeie, unica, eterna feminitate, care cântă din corpurile lor boticelliene ce devin corzi de metal ilustre pentru spiritele noastre, harfe inflamate în orele de pierdere, de contemplare a ceea ce nu este și ar trebui să fie!

    ■ Din volumul Viaţa mea,

    în lucru

    Cânturi

    I

    Ştiu să vă cânt, oare, fără să cred

    În Voi, făpturi fantomatice,

    Zei ai copilăriei mele târzii,

    Invenţii ale nevoii mele de a fi?!

    Nevoia mea, nevoia noastră –

    Nevoia ta, omule fugar şi

    Binevoitor uituc! Deoarece

    Cine nu s-ar sufoca, strivit

    de memorie, dac’ar fi nevoit

    -ţi retrăiască, viaţa?

    Ce, ţie însuţi, posesorul ei,

    Ţi s-a părut adesea chinuitor

    de searbădă? Goală de sens, ca o

    Păpuşă făcută iute pentru bâlci!

    Dar, ce uluitoare

    Viaţa!

    Cea care naşte Zei,

    Fapturi de care nu are nimeni

    Nevoie! Deoarece, pentru ce sunt

    acestea, nevoile? Aşa-zisele necesităţi?

    O, nu pentru Ei! Copii

    ai istoriei!

    Făpturi de sticlă şi bronz,

    Vase suple şi largi, făcute

    Doar pentru nevoile noastre – celelalte!

    Cele pe care nu bănuiam vreodată

    Că sunt şi pentru care, oho,

    Ne-am dat oboseala de a ne naşte.

    Precum un prinţ ce se ascunde

    În haina unei zile a cărei auroră

    Întârzie, doar pentru că, Zeiţa,

    Nu şi-a potrivit coama-i

    Roşietică! Nu şi-a încălţat, încă,

    La un singur picior, sandaua

    cea iute şi aparentă. Făcută pentru

    a minţi. Dăruindu-ne minciuna, aceea,

    Fără de care, respiraţia noastră, încă,

    Ar suferi…

    Haide, dă-mi, odată, mâna, zeitate

    Somnoroasă şi… convinge-mă,

    Nu că aş fi! Sunt, iată, clipe, în care,

    Ca şi Tine, nu am nevoie să fiu!

    Ci… să fiu cu Tine şi cu Mine!

    Acel altcineva, care, uneori, mă

    însoţeşte, mă apleacă, mă ascultă

    distrat, e drept, dar îşi pleacă totuşi

    fruntea-i nobilă, de parcă i-aş fi

    Prieten – ha, o invenţie utilă, a noastră!

    Şi, astfel, ai numărat bine?

    Vom fi trei. O cifră, oricum, suportabilă,

    Ce cântă, aproape – mai aproape

    de fibra inimii mele decât

    posomorâtul Zeu al lui Unu!

    Trei, crede-mă, este aproape

    O persoană! Visul nostru, al

    Amândorura!

    Oare nu se profila, odată, în

    Zarea materiei şi a fiinţei,

    visata Persoană? Liniştitoare

    pentru febra noastră ce încă

    nu avea nume?! O, ce lume, liberă,

    Unde Numele nu avea casă!

    Dar, e drept: nici de libertate,

    Noi Doi nu avem nevoie,

    Visându-l. Dorindu-l, făcând

    dragoste cu El, cel de-al treilea,

    Ne-născutul! Visatul, cu acele

    Puţine materiale ce ne stăteau

    la îndemâna… ochilor! Da-da, la vârfurile

    lor – ale ochilor ca şi la îndemâna

    minţii noastre de atunci, cu

    lungile şi profitoarele ei braţe.

    Neruşinatele ei braţe. Ca şi

    aceleaşi încăpătoare burţi ale

    Ochilor! Cei care, neobosiţi,

                                       digeră la nesfârşit

    Lucrurile!

    O, Zeule, fii agreabil, fii copilăros

    şi… alătură-te nouă, celor ce vrem

    să fim! O, nu, nu fiinţe, ci… Trei! Făpturi

    de vis, împleticindu-ne împreună.

    Fii cu noi, chiar şi numai o clipă.

    Dar…fii benevolent, totuşi, şi

    împrumută-ne, într-o doară, o

    clipă de-a Voastră. Pe a cărei frunte

    de piatră, scrilejită, ruptă de vreme,

    se mai pot deosebi literele vagi, bănuite,

    precum: Te sau Re sau Ni, mai ştii,

    un fel de mono-verb posibil. Oare

    aşa se naşte mult istorisita…e-ter-ni-ta-te?

    Cea de care râd toţi?…

    Oare?..

    8, Ian. 09

    I I

    Ce-mi pasă, în unele clipe lungi,

    Dacă sunt sau nu sunt.

    Când povara mea mi se pare,

    abia suportabilă!…

    Dar, pe Voi, staturi de metal, cu

    Zâmbetul arogant – pe Voi vă port,

    Aşa cum gentilomii, altădată, îşi

    purtau, zeflemisitor, pe umăr

    Şoimul.

    Cel crud şi visător rapace,

    zeul lor, atunci, minor şi prezent,

    Îndeplinind la literă misiunea crudă

    şi mai ştii, necesară!

    Restabilind acel echilibru somnoros

    al naturii – mamă neîndurătoare.

    Când pasărea tăcută se abate, cu un

    singur fâlfâit şi ţipăt sugrumat

    Asupra celeilalte.

    Ce se strânge înfrigurată şi iată,

    eliberată de destin. Servind, umilă,

    aproape benevolentă,

    Pofta zeilor călători. A zeilor

    călări.

    Astfel apăreţi, Voi, uneori, cine

    Nu V-ar recunoaşte. Şi abia atunci

    noi, umanii, cei de jos, simţim

    nevoia de un cadru potrivit şi

    scriem Istorie. Al cărei ax

    sunteţi Voi. Atunci, când,

    norocul ne pândeşte.

    Şi pasărea cea mare şi iute, cu

    un strigăt ascuţit şi sugrumat

    Se apleacă, confesiv, parcă şi iute,

    asupra siluetei noastre, umile, înfricate, deşi…

    Totul, scena, teatrul crud şi

    altele nu sunt decât amănunte!

    Importantă nu e decât repetiţia şi amintirea.

    Aşa, cum, când vrei să-ţi aduci

    aminte că eşti, te apleci ca o

    pasăre asupra propriului Trecut

    Şi îi sfârteci

    Cu ciocul înconvoiat şi dur,

    viscerele, păstrate acolo, mai ştii,

    pentru tine şi de ce nu, pentru

    Voi. Oho,

    Păsări cu mult mai mari,

    Exersate în pradă şi teatru al

    Viului. Între Eros şi Fortuna,

    Acei zei minori ce în veci nu dorm

    Şi e simplu: deoarece nu au pleoape pentru

    această muncă.

    Nu, viaţa nu e o scenă de vânătoare.

    Ea este doar un exerciţiu

    pentru o altă scenă sau muncă,

    sau călătorie sau moarte, al căror

    rost nu-l desluşim, încă, prea bine.

    Obişnuiţi sau răsfăţaţi, cum suntem, de alţii, dar

    şi de Istorie – a noastră, a Voastră! -,

    de a căuta, pretutindeni, un rost.

    Cârtiţe pe culoarele noastre ce vă

    cutreieră paşii. Voi, Zei zvelţi şi

    nepăsători; purtându-vă rasa aşa

    cum caii arabi îşi scutură coama,

    Cum gleznele frumoaselor se

    arcuiesc sub povara unui gând minuscul –

    Cum lumina se frânge, înfricată, în

    cristalele de plumb.

    Cum privirea tatălui se înmoaie, aspră

    şi imbecilă,

    Contemplându-şi plozii.

    Făcuţi, tot aşa, fără rost, aşteptând,

    de vor avea noroc,

    O altă pasăre mai mare şi nevăzută,

    Să-i poarte în ghiare peste mări albastre

    şi deşerturi argintii, zumzăind de

    vietăţi nevăzute şi harnice.

    Privirea gânditoare şi umedă, a

    Tatălui puternic. El însuşi,

    nemuritor.

    Deoarece nu s-a născut liber.

    Oh, libertatea aşa, în general,

    e făcută pentru noi, sterilii,

    Cei fără viitor. Cei care invocă Zeii,

    cu speranţa că ei sunt. Că au fost şi

    dacă o clipă, mai iute, ne-am fi aplecat

    pe fereastra larg deschisă a existenţei

    I-am fi zărit, cu siguranţă, zburând, îndepărtându-se cu un uşor fâlfâit,

    Vag. Sau, măcar,

    I-am fi auzit.

    Atât. Doar zgomotul fugii, al zborului

    lor tăcut, aşa cum sunt paşii

    făcuţi în aer.

    E tot ce ne-ar fi rămas

    Şi am fi fost, oricum, mulţumiţi.

    Încă multă vreme ne-am fi hrănit

    Din acestea. Din acestea…

    9 Febr., ’09

    I I I

    O, da, Vă ştiu, pofticioşi şi

    aplecaţi peste balustradele,

    peste rampele abrupte, vesele şi

    şlefuite de norii Olympului vostru

    Desuet.

    Privind cu o rău ascunsă încântare

    spre acel cuplu al naturii

    vii, surâzătoare: Faunul precaut

    lângă nimfa sa planturoasă, ţinând

    pruncul cu prevedere, ca un scut!

    Pruncul isteţ, deja, iar

    mica lui copită, lucioasă, farmecă

    întreg orizontul…

    Oho, Vă aplecaţi neprevăzător, Voi,

    Domni stilaţi şi aţi vrea, o clipă,

    Cum să nu – să ne fiţi contemporani.

    Aceluia, mai ales, cuplului

    nemişcat. Mai aproape, mai

    aproape, strigă respiraţia voastră

    parfumată. Mai iute, mai repede,

    mai… încă o dată! Şi, realmente, cu suflul

    şi cu ochii măriţi, precum copiii vicioşi,

    urmăriţi împreunarea calmă,

    puternică, sigură şi iute finalizată,

    De parcă, în acest interval aţâţat

    s-ar consuma un vechi pariu al

    constelaţiilor pe care păşiţi, Voi, cu acea

    insolenţă a celor născuţi precoce!

    Sau o eroare! Dar ce formidabilă,

    inepuizabilă eroare! Una din acelea,

    – Vi-o spuneţi între Voi şi râdeţi gros, precum

    cârciumarii dolofani şi beţi, da, una din acelea, ce poate

    pretinde cu adevărat la demodata, suspicioasa eternitate…

    O eternitate care, pe noi, ne

    ocoleşte, doar pentru că

    ne mişcăm cu siguranţă prea repede, prea

    inspirat. Unde am uitat-o, noi, la

    vreo margine umilă de drum, neînţelegerea,

    fertilă şi calmă?

    Prostia înţeleaptă, visătoare, afundată

    în Natură? Ca şi Amintirea

    acelei vieţi netrăite, dar care,

    ambiţioasă, ne urmăreşte, ca un vânat,

    în unele vise.

    Şi, Voi, făpturi de funingine şi sticlă,

    arcuind zâmbetele orgolioase, precum

    Hefaistos, fierul – Voi, visaţi?

    Oare?!…

    Ne visaţi, atunci… când, cu

    imprudenţă vă aplecaţi, încă o dată,

    precum copiii, jucăuşi şi sadici, deasupra largelor

    autostrade – peste aceleaşi balustrade

    ale posibilităţii Voastre – nu de a fi!

    Ci de a domni! De a guverna, în sfârşit!

    O, cât am dorit-o, visat-o, tirania uitată, din

    zilele de la Persepolis şi din

    Taurida! Visat-am la ea, precum

    fecioarele sunt împânzite, ades,

    de fluidele vise erotice…

    Aduceţi-vă aminte, seniori obosiţi,

    de admiraţia noastră, francă şi plebee şi,

    în lipsă de altceva, schimbaţi-o iute

    contra amplei voastre plictiseli

    protocolare! Lăsaţi-ne, cumva,

    să gâfâim pur şi simplu de admiraţie, saliva

    proletară, sută-la-sută, virilă, să ni se scurgă

    de pe bărbiile ferme, plugari demni ai

    inconştientului ; vasali ai

    nevăzutului tandru, utopici de

    două parale, deoarece,

    imaginaţia regală, copioasă, înzorzonată,

    nu ne-a fost, vai, lăsată moştenire în

    matricula notarială a speciei!

    Orfani decişi ai Posibilităţii,

    Sortiţi mereu aceleaşi probabilităţi plate,

    vizibile – scumpi

    unor rude indiferente, noi

    Vă urmărim cu încântare şi cu acea

    emoţie a necunoscutului anunţat. Şi viu.

    Plecaţi-vă, Vă rugăm, plecaţi-vă uşor, încet,

    Trunchiul subţire, metalic, ce

    răsfrânge lumina precum

    cristalul dens din călcâiele îngerilor!

    Uşor, uşor!

    Încet, încet!

    Calm şi, mai ales, nu tresăriţi. Înăbuşiţi, de se poate,

    Râsul genetic. Râsul plin, vital,

    grosolan şi încurajator. Iar de nu, din el,

    noi, uşuraţi, vom clădi, în sfârşit, un

    secol de articulaţii şi semne.

    Definitiv. Tremurător. Real.

    9 Febr., ’09

    I V

    Să alergăm împreună, nu

    vreţi? Zei curaţi. Să ne

    întrecem, haide, cum

    Ahile cu prietenul său

    Patrocle, în carele lor cu roţi sclipitoare.

    Hector cu Paris, sau, dacă vreţi, încă odată,

    Ahile, cel iute de picior şi broasca cea

    ţestoasă! Un pariu, o alergare?

    Un ţel? Dar

    Cine are nevoie de un ţel…numai

    pentru o alergare? O falsă întrecere.

    O simplă încordare a fiinţei, odată pentru

    totdeauna. Ca şi cum am goni

    spre sfârşitul lumii. Da,

    noi, cei de azi, noi, cei de jos,

    da, noi ăştia avem asta, în spatele scăfârliei

    noastre împodobite – ceea ce numim, noi

    cu ifos – sfârşitul Lumii!

    Iar, pentru Voi, credem, asta nu are nici

    un sens, deoarece…lumea, lumea

    de care vorbim poate nici nu a început,

    sau nu este, pur şi simplu, cum:

    Nu poate fi un gând ce încolţeşte

    iute, obraznic, în mintea cuiva ce se roteşte

    la un alt capăt al mării.

    Sau al muntelui.

    Sau al plajei.

    Sau al vulturului, cu pene ţipătoare

    şi cu ghiare, cu siguranţă, lucioase, virile şi cu ochii lucizi.

    Oho, ce lucizi! Cei ce scurmă adâncurile aerului, ca şi

    viscerele viitoarelor prăzi. Cei ce fac,

    continuu, inventarul legănător al reliefului

    prin care noi înaintăm atât de greu.

    O coloană de deţinuţi, de-a-dreptul, de prizonieri ai

    unui război aproape pierdut.

    Mişcându-ne bocancii şi cizmele prin

    noroiul cleios, dominant, al unei toamne

    Absolute.

    Da, Să alergăm, dacă vreţi,

    Să ne întrecem cu Voi, zeilor,

    Poate, mai ştii, în efortul nostru gâfâit

    ca şi în cristalul neschimbător al mişcărilor voastre,

    un fel de recompensă se va ivi – sigură, visată!

    Şi, poate, va apărea şi Ţelul!

    Acela, de care, Voi, cu siguranţă, nu aveţi nevoie!

    Asemenea, ca şi Voi, zeflemesitorilor, avem şi noi

    ceasuri când putem trăi în afara vreunui

    aşa-zis Scop. Tânjind după gratuit, da, noi

    deodată, atât de pofticioşi.

    Căci, luaţi aminte, încă odată, ne-folositorul,

    gratuitul, este pur şi simplu, nobilul nostru

    Vânat!

    Şi noi alergăm curat, poate ca şi Voi şi totuşi

    Nu prea curat: deoarece, sperăm, afund,

    în cutele memoriei noastre copilăreşti,

    Să găsim, chiar la capătul alergării – acolo,

    Unde pentru Voi nu poate exista nici un fel de

    Dimensiune, nici un fel de aşa-zis capăt –

    O Pradă!

    Prada, vânatul promis! Totuşi – ţelul!

    Iată, robi cum suntem – ai lui, Scopului!

    Dar…unde, al urma-urmelor, a zburat, s-a topit, a

    fugit laş, acel…mai ştii, estetic, visat, râvnit

    de toţi – gratuitul?!

    Ne-necesarul,

    Ne-folositorul fiinţelor mişcătoare, ca şi

    Ne-mirositorului; ne-pipăibilului ; ne-

    dolofanului ; ne-zâmbitorului niciodată ;

    Ne-înfricatului!

    Unde a zburat, unde ni s-a ascuns

    Vânatul?

    Da, e cert, noi alergăm zadarnic, iar Voi,

    Fiinţe viguroase şi imateriale, zâmbind,

    mişcându-vă armonios articulaţiile şi

    muşchii zvelţi, prelungi,

    Voi, iată, fugiţi pentru eternitate.

    În sine.

    Ca şi, înlăuntrul unui cerc, atât

    de mare, încă, pentru ochii noştri holbaţi,

    încât va mişca, cu siguranţă, talazuri albastre şi

    cârduri de păsări, milioane şi gureşe, ca şi

    Alţi Zei, de pe cu totul alte continente.

    Visate doar de Voi.

    Da, ah, visul, este, certamente, singura boală, a Voastră,

    pe care noi vi-am dat-o.

    Visul posibilului, a cee ce nu poate fi,

    şi nu pentru că nu este, ci

    pentru că, totuşi, poate fi – undeva!

    Într-un obscur colţ a ceea ce nu este, e drept, dar

    să zicem, se află în interiorul, în curtea

    faimoasei alergări!

    În celesta sa circumferinţă!

    Şi, încă o dată – haide, să alergăm! Zău!

    Să pornim. Să scuturăm, râzând, praful

    de pe sandalele râvnite, miraculoase, ale

    posibilului.

    Fratele nostru ne-născut.

    10 Febr., 09

    V

    Ce-ar fi, ha, ha, să murim

    Împreună cu Voi, Zeilor auguşti?!

    Voi, ce aveţi, nu-i aşa, această

    ciudată, exotică deprindere?

    Să-i zicem…obişnuinţă…

    Muriţi ades şi sunteţi, totuşi,

    încât vi s-a scornit zvonul că

    aţi fi, cum se zice – nemuritori!

    Şi noi, da şi noi repetăm ades

    acest cuvânt cu multe silabe,

    deşi, precum copiii întârziaţi,

    nu prea ştim nici la ce foloseşte,

    nici ce înseamnă.

    Oricum, pentru noi, cei de jos,

    acesta ar fi un foarte potrivit

                                        Antrenament.

    Mai ştii, “am învăţa să murim”

    Cum ne’nvaţă Poetul.

    Am exersa – o, nu Moartea, ea,

    O ştim bine, ea nu există ,

    nu este. Doar pentru alţii, pentru ceilalţi,

    se spune, dar…şi asta e fals ;

    Căci…unde sunt aceştia…ceilalţii? Oricât

    mi-ascut privirea, eu nu-i zăresc.

    E drept, uneori, mă lovesc de ei,

    cum se zice, dar…poate fi aceasta,

    doar aceasta, o dovadă? Căci,

    fiinţa mea de carne se loveşte de

    atâtea şi atâtea “obiecte”:

    rafale de vânt, de nisip,

    de păsări ce cad, de reale răsărituri de soare

    la marginea mării. Şi, cu toate acestea,

    “ele”, obiectele, nu trăiesc, nu supra-vieţuiesc

    în biata mea conştiinţă

    decât o clipă, două clipe.

    Şi-apoi mor, cum se spune. Deci,

    n-au fost. Deoarece,

    numai Voi, Zei aprigi, existaţi.

    Fiind şi după ce nu mai sunteţi.

    Mai mult, o, mult mai mult, mai

    adânc, mai vast şi mai ascuţit, mai

    straniu decât un…obiect al acestei

    Lumi. O şi nu ca un obiect, oricât de…prezent,

    de viu, de plin de el însuşi – nu,

    Voi sunteţi o Nevoie, deci…sunteţi!

    O nevoie, o dorinţă afundă, o…necesitate,

                                        cum se spune,ce…nu poate muri!

    Ne-muritoare, deci, în fiinţa ei!

    Cine ştie, cu siguranţă, singura ei

    Calitate. Dar, oho, ce mai!

    Şi noi, murind odată, măcar, cu

    Voi, în bărbăteasca voastră tovărăşie,

    Camaraderie,

    Ne vom îmbolnăvi şi noi, cumva, de

    Ea – de ne-murirea voastră?!

    Deoarece – şi copiii ştiu acest lucru! –

    Există boli care ne fac bine, care

    ne aşteaptă, ne bucură, ne odihnesc,

    ne înviorează de calapodul zilei,

    Oricărei. Şi dacă, să fim bine înţeleşi,

    dacă boala voastră augustă nu e transmisibilă,

    contagioasă, dăunătoare, ce mai,

    trupului nostru – ei bine, spiritul,oho, el

    orgolios cum îl ştim, el, naivul, se va… îmbolnăvi. Fericit.

    Cu siguranţă. Şi noi odată cu el.

    Şi încă odată, privindu-ne în oglinda

    sa, a spiritului, uimirea, bucuria sa de-o

    asemenea, nemaipomenită boală, ni se va

    transmite – o vom “oglindi”, adică, la

    la rândul nostru. Iată, am aflat, în sfârşit,

    cum şi de ce au fost găsite oglinzile:

    pe plaja nu ştiu cărui ocean,

    sau lac. În amintirea vreunui

    ciclop sau vesel marinar, înecat

    în vastele continente ale algelor, sau, mai ştii, în

    amintirea vreunei iubite, alungate de noi,

    dispreţuite din nebăgare de seamă…

    Oh, oglinzile, fiţi precauţi, chiar şi

    Voi, Zeilor, voi cei ce nu puteţ fi oglindiţi!

    Gândul vostru însuşi, cel fugar

    Şi neatent, cel ce aleargă nepăsător ca o scurtă.

    briză de vânt, mişcând o frunză, abea sau

    clătinând, ştiu eu, vreo minusculă pasăre

    pe creanga ei, subţire, da,

    Chiar şi el, acest gând, trăitor o clipă sau

    două, el vă poate oglindi!…

    Chiar şi muritori şi jalnici cum suntem,

    Nu ne aplecăm noi, adesea, avizi,

    asupra Gândului?!

    Cel ce ar trebui, singurul, să ne reţie

    existenţa, trecerea, fructul pieritor

    al atâtor ani. Al atâtor zile,

    al atâtor fantome dragi ca şi al

    puzderiilor de zâmbete ce ne-au

    întâmpinat, odată, la sfârşitul unei

    zile ce nu se mai termina.

    Al unei torturi numită ziuă,

    timp sau destin.

    Sau…sărut!…

    11 Febr., 09