Ramona Ardelean

    0
    950

    Ramona Ardelean (născută în 1972) este absolventă a Facultății de Filosofie, Universitatea din București. Este doctorand al aceleiași facultăți cu o teză despre Fragmentarea conștiinței umane. Deține o diplomă de master în psihanaliză și este profesor de științe socio-umane la un liceu de renume din Capitală. A publicat în revista Timpul și în prestigioase reviste de specialitate din țară și străinătate. A fost redactor la revista Cultura unde a publicat o serie de articole, inconfundabile în peisajul publicisticii românești prin forța de coeziune sau acordul major dintre idee și atitudine, devenit în cazul său o adevărată marcă sau amprentă stilistică.

    Ramona Ardelean (născută în 1972) este absolventă a Facultății de Filosofie, Universitatea din București. Este doctorand al aceleiași facultăți cu o teză despre Fragmentarea conștiinței umane. Deține o diplomă de master în psihanaliză și este profesor de științe socio-umane la un liceu de renume din Capitală. A publicat în revista Timpul și în prestigioase reviste de specialitate din țară și străinătate. A fost redactor la revista Cultura unde a publicat o serie de articole, inconfundabile în peisajul publicisticii românești prin forța de coeziune sau acordul major dintre idee și atitudine, devenit în cazul său o adevărată marcă sau amprentă stilistică. Rod al unui efort propriu de gândire, simțire și înțelegere, textele ei se disting printr-o subtilă și pertinentă analiză a principalului neajuns sau inconvenient al ființei umane, egoismul, considerat principalul ingredient al prejudecăților și conflictelor care alterează structura umană și socială la toate nivelurile ei. Temele fundamentale ale moralei sunt surprinse în nuanțele vii ale situațiilor, deopotrivă individuale și universale, dintr-o perspectivă largă, interdisciplinară, în care abordarea metafizică se conjugă cu cea psihanalitică și cu cele mai noi cuceriri din domeniul fizicii cuantice.

    Inflaţia cuvintelor

    Dreptul la liberă exprimare, la liberă opinie, pe scurt, la libertatea cuvântului ni se pare ceva atât de firesc, de natural şi de la sine-nţeles, încât, uzând de el până la exasperare, uităm să ne întrebăm dacă acest „drept” nu trebuie să aibă cumva o acoperire, o greutate în ceva…(?).

    Aşa cum banii trebuie să aibă o acoperire în aur pentru a se evita inflaţia, tot aşa cuvintele trebuie să aibă o acoperire… în fapte pentru a se evita o inflaţie de altă natură. Altfel, ceea ce numim libertatea cuvântului poate scăpa de sub control, degenerând în boală, în boala scindării cuvântului de faptă, cuvântul devenind ceva liber, flotant şi inflaţionist, desprins de greutatea faptei.

     Pentru stoparea acestui fenomen inflaţionist, ar trebui sancţionate numaidecât cuvintele celor care nu au acoperirea sau greutatea faptelor, ar trebui aruncate fără regret cărţile celor care nu s-au sinchisit vreodată să le transpună în fapte, la fel cum, în plan atitudinal, ar trebui să avem tăria să ne delimităm de cei ce vorbesc fără suportul faptelor sau, mai grav, în contradicţie cu acestea.

     Astfel, chiar dacă „de drept” toată lumea are dreptul la liberă exprimare sau la libertatea cuvântului, „de fapt” nu oricine are acest drept, ci doar acela care şi-a câştigat dreptul moral de a spune ceva care are acoperire în faptă sau în atitudine. Și asta deoarece dreptul la cuvânt presupune datoria de a acoperi acel cuvânt prin faptă, ceea ce-ţi dă apoi dreptul moral de a vorbi sub greutatea sau acoperirea faptei.

     Ori de câte ori suntem, așadar, tentaţi să opinăm sau să emitem judecăţi de valoare asupra diferitelor chestiuni, să ne întrebăm mai întâi: Ce acoperire sau greutate în fapte au în fond cuvintele sau opiniile noastre?

    Fragment

    În curând…