Zanfir Ilie

    0
    831

    Zanfir Ilie s-a născut în data de 5 mai 1952 (Vânători, Galați).
    A absolvit Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați (1971). În 1979 a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București. Și-a susținut doctoratul Reflectarea fenomenelor literare în presa românească între anii 1990–2000.
    Cărți publicate:
    Galaţi: Ghid istoric şi turistic (2010);
    Ghid turistic. Galaţi (2011);
    Galaţi: Travel Guide, în colaborare cu Pompiliu Comşa (2012);
    Caragiale şi Galaţiul (2012);
    Fenomenul literar în presa românească între anii 1990-2000 (2012);
    Interferențe culturale (2012);
    Galaţiul în spaţiul cultural naţional (2013);
    Faţete ale publicistului şi memorialistului Vasile Alexandrescu Urechia (2013).

    Zanfir Ilie este profesor, doctor în filologie, director/manager al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galați.

    Născut 5 mai 1952, com. Vânători, jud. Galaţi

    Studii:

    • Liceul „Vasile Alecsandri” Galaţi (1967-1971);zanfir-ilie-biblioteca-judeteana-v-a-urechea
    • Şcoala Postliceală CFR (1971-1972);
    • Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Limba şi Literatura Română (1974-1979);
    • cursuri de limbă franceză în cadrul „Cambridge Study Centre SA” (nov. 1997 – apr. 1998);
    • cursuri de management în cadrul „Societè Eurocedres SA” din Paris (iun. 1998);
    • cursuri INA în cadrul Programului de perfecţionare „Relaţiile instituţiilor publice cu mass-media” Timişoara (iun. – iul. 2005);
    • masterat în Administraţie publică, Universitatea Bucureşti (2005-2007);
    • studii doctorale în Filologie la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, cu susţinerea tezei „Reflectarea fenomenelor literare în presa românească între anii 1990-2000” (2007-2012);
    • cursuri de manager de proiect în cadrul Centrului de Pregătire Profesională în Cultură (2008);
    • studii doctorale în Jurnalism şi Comunicare la Universitatea de Stat din Chişinău, Republica Moldova, cu susţinerea tezei de doctorat „Publicistica în opera lui Vasile Alexandrescu Urechia în contextul social-politic al epocii” (2008-2014).

    Titluri ştiinţifice:

    • doctor în filologie la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, cu teza „Reflectarea fenomenelor literare în presa românească între anii 1990-2000” (2012).
    • doctor în jurnalism şi comunicare la Universitatea de Stat din Chişinău, Republica Moldova, cu teza „Publicistica în opera lui Vasile Alexandrescu Urechia în contextul social-politic al epocii” (2014).

    Activitate socio-profesională:

    • profesor de limba şi literatura română – limba şi literatura rusă;
    • primar al comunei Rediu, jud. Galaţi (1985-1986);
    • preşedinte al CUASC în cadrul Consiliului Judeţean Galaţi (1986-1989);
    • director al Clubului şi Bibliotecii SIDEX (1990-2001);
    • redactor-şef adjunct la ziarul Primăriei Galaţi – Informaţia de Galaţi;
    • consilier personal al Primarului Municipiului Galaţi (2001- mai 2007);
    • consilier local (din 2008 – până în prezent);
    • director al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galați, (din mai 2007);
    • iniţiază şi conduce revista de cultură Axis Libri (2008);
    • iniţiază Târgul Naţional al Cărţii „Axis Libri” (2009);
    • fondator şi coordonator al Salonului Literar „Axis Libri” şi al Editurii „Axis Libri” (2009);
    • organizează mini-librăria Axis Libri;
    • director al publicaţiilor: Axis Libri, Asociaţia, Buletinul Fundaţiei Urechia, Anuarul științific al Bibliotecii „V.A. Urechia”, Anuarul evenimentelor culturale;
    • a participat la seminarul „Romanian Arts Symposium”, activitate coordonată de către Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, sub înaltul patronaj al Ministerului Culturii şi Cultelor şi al Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti.

    Afiliere:

    • membru al Asociaţiei Bibliotecarilor din România, A.B.R. (2007);
    • membru şi preşedinte al Filialei Galați a Asociaţiei Naţionale a Bibliotecilor Publice din România (2007);
    • preşedinte al Filialei Galaţi a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (2008);
    • membru al Academiei de Ştiinţe Naturale a Federaţiei Ruse (2008);
    • membru al Asociaţiei Române de Istorie a Presei (2009);
    • președinte al Comisiei nr. 4 pentru activităţi ştiinţifice, învăţământ, sănătate, culte, cultură, tineret, asistenţă socială, sport şi agrement, din cadrul Consiliului local Galaţi (din iun. 2016);
    • membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est (din 2014);
    • membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (din 2015);
    • univ. dr. asociat la Universitatea Apollonia din Iași (2016).

    Premii, diplome, distincţii:

    • Diplomă de Excelenţă din partea Consiliului Judeţului Galaţi, Primăriei Municipiului Galaţi, Patronatului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii (PIMM), Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi (2008);
    • Diplomă de Excelenţă la Festivalul Naţional de Poezie „Grigore Hagiu” cu ocazia zanfir-ilie-festivalul-national-al-cartii-axis-libri-contemporanulîmplinirii a 75 de ani de la naşterea poetului Grigore Hagiu, Târgu Bujor (sept. 2008);
    • Diplomă de Excelenţă din partea Bibliotecii Naţionale a României „în semn de recunoştinţă pentru buna colaborare şi sprijinul deosebit acordat proiectelor Bibliotecii Naţionale a României” (2008);
    • Premiul „Bibliotecar Manager” pe anul 2007, acordat de ANBPR (nov. 2008);
    • Premiul „V. A. Urechia” al Asociaţiei Bibliotecarilor din România (2008, 2011);
    • Diplomă de participare la Congresul Internaţional de Istorie a Presei din România (2009);
    • Diplomă de membru de onoare pentru contribuţia adusă la promovarea şi apărarea valorilor Ecologice şi Umaniste Naţionale şi Universale, la materializarea programelor Departamentului România al Academiei Balcanice, acordată de Academia Balcanică de Ştiinţă, Cultură liberă şi Dezvoltare durabilă, Sofia, Departamentul România, Iaşi (oct. 2009);
    • Premiul Centrului Cultural „Dunărea de Jos” (mart. 2010);
    • Premiul „Managerul Anului 2009” acordat de publicaţia Realitatea (iun. 2010);
    • Diplomă aniversară acordată de Biblioteca Naţională a României la aniversarea a 55 de ani, pentru susţinerea activităţii instituţiei (dec. 2010);
    • Premiul Societăţii bibliofililor „Paul Mihail” pentru volumul „Galaţi: Ghid istoric şi turistic” (2011);
    • Premiul „Constantin Buzdugan” acordat de revista „Dunărea de Jos” pentru dezvoltarea fenomenului revuistic de calitate (2011);
    • Diplomă de Membru de Onoare a Senatului Universităţii „Apollonia” din Iaşi acordată de Universitatea „Apollonia” din Iaşi şi Institutul de Cercetări Academice „Ioan Hăulică” (mart. 2011);
    • Diplomă acordată de Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Asachi” Iaşi, pentru participarea la Simpozionul „Gheorghe Asachi, ctitor de cultură românească”, ed. a IV-a Iaşi (apr. 2011);
    • Menţiune la Salonul Internaţional de Carte, ediţia a 19-a, consacrată anului Eminescu pentru volumul „Galaţi: Ghid istoric şi turistic” (2011);
    • Diplomă de merit pentru „Cea mai bună lucrare de specialitate” acordată de ANBPR (2011);
    • Diplomă de Excelenţă acordată de Primăria Tg. Bujor cu ocazia omagierii celor 148 de ani de la naşterea Eroului de la Mărăşeşti – Gen. Eremia Grigorescu (nov. 2011);
    • Diplomă acordată de Ministerul Tineretului şi Sportului al Republicii Moldova pentru contribuţia esenţială la îmbogăţirea fondului de carte românească în Republica Moldova (2011);
    • Diplomă de recunoştinţă pentru susţinerea valorilor culturale naţionale la Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ed. a IV-a, Iaşi – Chişinău (2012);
    • Diplomă Aniversară acordată în semn de recunoaştere a contribuţiei la susţinerea şi afirmarea valorilor culturale a Bibliotecii Municipale Tecuci (nov. 2011);
    • Diplomă de Membru de Onoare al Comunităţii Academice din partea Universităţii „Apollonia” şi a Institutului de Cercetări Academice „Ioan Hăulică” (oct. 2012);
    • Diplomă de recunoştinţă naţională cu ocazia celei de-a XIII-a ediţii a Congresului Spiritualităţii Româneşti, Alba-Iulia, din partea Congresului Spiritualităţii Româneşti, Instituţia Prefectului Alba, Consiliul Judeţean Alba (dec. 2012);
    • Premiul Naţional GALEX oferit de Liga Bibliotecarilor din Republica Moldova şi Biblioteca Naţională a Republicii Moldova, pentru cel mai generos mecena al bibliotecilor şi pentru deschiderea şi completarea colecţiilor filialelor de carte românească în Republica Moldova (aprilie 2013);
    • Premiul la categoria Istorie literară pentru volumul „Fenomenul literar în presa românească între anii 1990-2000”, la Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău (31 aug.-3 sept. 2013);
    • Premiul Festivalului Naţional „Grigore Hagiu”, ediţia a XXI-a, la categoria critică şi istorie literară pentru volumul „Galaţiul în spaţiul cultural naţional”, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2013 (sept. 2013);
    • Premiul I la secţiunea „Istorie literară” pentru volumul Galaţiul în spaţiul cultural naţional Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2013, la Festivalul Naţional de Creaţie „Vrancea Literară”, 2014.
    • Premiul revistei „Dunărea de Jos”, la categoria eseu, pentru volumul „Dunărea. Poveste şi adevăr” (febr. 2014);
    • Trofeul de Excelență acordat de Patronatul Întreprinderilor Mici și Mijlocii Galați, cu ocazia Zilei Întreprinzătorului (16 mai 2014);
    • Premiul pentru Eseu, în cadrul Festivalului Internațional „Serile de Literatură ale Revistei Antares” (3 iun. 2014).

    Colaborări la publicaţii: Asociaţia, Axis Libri, Biblioteca, Buletinul Fundaţiei Urechia, Caiete critice, Contemporanul. Ideea europeană, Convorbiri literare, Dominus, Dunărea de Jos, Imparţial, Informaţia de Galaţi, Monitorul de Galaţi, Realitatea, Revista Bibliotecii Naţionale a României, Viaţa liberă.

    Autor:

    • Axis Libri : Brand cultural gălăţean. Galaţi : Axis Libri, 2012.
    • Dicționarul scriitorilor gălățeni. Galaţi : Axis Libri, 2016.
    • Dunărea : Poveste şi adevăr. Iaşi : Ideea Europeană, 2013.
    • Eseuri danubiene. [a 2-a] revăzută și adăugită. Vol. 1, Dunărea, poveste și adevăr. Galați : Axis Libri, 2015.
    • Eseuri danubiene. [a 2-a] revăzută și adăugită. Vol. 2, Galațiul și Dunărea. Galați : Axis Libri, 2016.
    • Faţete ale publicistului şi memorialistului Vasile Alexandrescu Urechia. Galaţi: Axis Libri, 2013.
    • Fenomenul literar în presa românească între anii 1990-2000. Iaşi : Timpul, 2012.
    • Galaţi : Ghid istoric şi turistic. Zanfir Ilie, Pompiliu Comşa. Galaţi : Axis Libri, 2010.
    • Galaţi : Ghid turistic. Galaţi : Axis Libri, 2011.
    • Galaţi : Travel Guide. Zanfir Ilie, Pompiliu Comşa. Galaţi : Axis Libri, 2012.
    • Galaţi and the Danube : Danubian Essays. Galaţi : Axis Libri, 2014.
    • Galaţiul în spaţiul cultural naţional. Iaşi : Convorbiri literare, 2013.
    • Interferenţe culturale. Iaşi : Timpul, 2012.
    • Presa gălăţeană în timpul primului război mondial : Contribuţia unui ziar independent: „Înainte. Galaţii-Noi”. Galaţi : 2014.
    • Publicistica lui Vasile Alexandrescu Urechia în contextul social-politic al epocii : 571.01. Jurnalism şi procese mediatice. Chişinău : 2014.
    • Reflectarea fenomenelor literare în presa românească între anii 1990-2000. Galaţi, 2012.
    • Romanul de analiză la Liviu Rebreanu. Floreşti : Limes, 2014.
    • A. Urechia, publicist. Piatra Neamţ : Acţiunea, 2015.
    • Wuhan : Viteza clipei : Însemnări de călătorie din China. Galaţi : Axis Libri, 2014.
    • Wuhan : The Second’s Speed : Travel Notes from China. Bucureşti : Ideea Europeană, 2014.
    • Wuhan : Viteza clipei, în limba chineză. Bucureşti : Ideea Europeană, 2014.

    Coordonator:

    • Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi : Ghid trilingv. [Ed. a 2-a]. Galaţi: Axis Libri, 2010.
    • Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi : Ghid. Galaţi : Axis Libri, 2009.
    • Caragiale şi Galaţiul. [Proiect: Zanfir Ilie şi Camelia Toporaş]. Galaţi : Axis Libri, 2012.
    • Incunabule din colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”. Galaţi : Axis Libri, 2016.
    • Oameni în memoria Galaţiului : Aniversări 2008. Galaţi : Axis Libri, 2009.
    • Oameni în memoria Galaţiului : Aniversări 2009. Galaţi : Axis Libri, 2010.
    • Oameni în memoria Galaţiului : Aniversări 2010. Galaţi : Axis Libri, 2011.
    • Oameni în memoria Galaţiului : Aniversări 2011. Galaţi : Axis Libri, 2013.
    • Oameni în memoria Galaţiului : Aniversări 2012-2013. Galaţi : Axis Libri, 2014.
    • Oameni în memoria Galaţiului : Aniversări 2014. Galaţi : Axis Libri, 2015.
    • Oameni în memoria Galaţiului : Aniversări 2015. Galaţi : Axis Libri, 2016.
    • Oprea, Nedelcu. Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galaţi : Monografie. Ed. a 2-a revizuită şi adăugită. Galaţi : Axis Libri, 2010.
    • Rembrandt în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”. Galaţi : Axis Libri, 2015.

    Consultant ştiinţific:

    • Urechia, Vasile Alexandrescu. Istoria scolelor de la 1800-1864. [Ed. anastatică]. Iaşi : Tipo Moldova, 2010.

    Facebook: https://www.facebook.com/zanfir.ilie.7

    Zanfir Ilie, Dicționarul scriitorilor gălățeni

    O realizare pe etape a unui astfel de demers mi s-a părut a avea cele mai mari şanse de reuşită şi, de aceea, în anii care au urmat de la apariţia acelui, să-i zicem, dicţionar al scriitorilor gălăţeni din toate timpurile, am reuşit, urmare şi a promisiunii făcute atunci, dar zanfir-ilieşi cu ajutorul colectivului de profesionişti al Bibliotecii „V. A Urechia”, al cărei manager sunt, să realizez această nouă abordare, mult mai complexă şi mai cuprinzătoare decât prima. De data aceasta, au fost luaţi în considerare mult mai mulţi scriitori decât în prima ediţie, principiul de selectare şi de prezentare fiind acela de a-i consemna pe toţi aceia care îndeplinesc două condiţii esenţiale. Prima a fost aceea a spaţialităţii, în sensul că au fost selectaţi toţi scriitorii care îndeplineau una dintre aceste situaţii biografice: s-au născut şi au scris (scriu) în judeţul Galaţi; s-au născut în judeţul Galaţi, dar s-au stabilit în alte zone; s-au născut în alte zone, dar s-au stabilit în judeţ; nu s-au născut în judeţ şi nici nu s-au aşezat aici, dar au avut o perioadă de rezidenţă gălăţeană. Al doilea criteriu a fost acela ca scriitorul să fi publicat cel puţin o carte. Specificăm că judecata de valoare n-a fost luată în considerare, o asemenea abordare, mult mai complexă, necesitând o cu totul altă desfăşurare de competenţe. Consider că dicţionarul de faţă ar putea fi oricând punctul de plecare într-o altfel de abordare, una care să nu se mai mulţumească doar cu perspectiva istorică (istoriografică), ci să facă pasul spre punerea literaturii gălăţene în canon, într-o istorie completă a literaturii române în arealul de la Dunărea de Jos. Şi, vă asigur că în următorii 3-5 ani, va fi posibil de realizat şi un astfel de demers cultural.

    (fragment din: Preludiu la o istorie a literaturii gălățene În: Ilie, Zanfir. Dicționarul scriitorilor gălățeni. Galați: Axis Libri, 2016, p. 10.)

     

    Zanfir Ilie, Eseuri danubiene Vol. I
    Dunărea şi albastrul
    Cel mai albastru

    Câte generaţii se vor fi perindat la Galaţi de la întemeierea lui şi până în acest început de mileniu III? Şi ce idealuri au purtat cu ele, ce speranţe, ce temeri, ce împliniri, ce eşecuri? Este greu de răspuns, cronicile consemnează doar marile evenimente, este dificil de aflat ce ascunde istoria o dată pentru totdeauna în secretele ei inviolabile, dar cert este că toate câte s-au născut şi s-au format pe aceste meleaguri au avut deasupra zodia generoasă a fluviului tutelar Dunărea, graniţă şi, în acelaşi timp, negare a ei. Graniţă, pentru că apele milenare au tăiat aici câmpia pentru a lăsa dincolo o altă lume, Dobrogea, ţinut al interferenţelor, marcat de naţii după naţii, de personalităţi după personalităţi, de sciţi (Scythia Minor), de vechii geto-daci, de primele colonii greceşti, de cetăţile romane de după victoria lui Traian, de surghiunul lui Ovidius, de peregrinările întru noua învăţătură a întâiului apostol chemat de Mântuitor, Sfântul Andrei… Negare a ei, pentru că tocmai fluviul i-a fost puntea de legătură cu lumea, în amonte, spre inima Europei, în aval, sprea marea cea mare şi spre oceanele lumii, făcând din Galaţi un oraş fără nici un fel de hotare, un etern Porto Franco.

    Câteva ilustrate păstrate sau uitate prin sertare de mult depăşite de timp şi de modă reţin din secolele trecute chipurile unor gălăţeni de altădată, aflaţi în uitate costume de epocă, în plimbare pe străzile principale din vechiul centru, pe Domnească sau pe Corso, pe strada Portului sau prin Piaţa Regală, toate aproape de Dunăre, de suflul nevăzut al trecerii fluviului pe lângă inima urbei. Pe atunci, singura modalitate de a comunica între oamenii separaţi de mari distanţe geografice era scrisul, foaia de hârtie şi pana de gâscă, tocul de lemn cu peniţă, cerneala păstrată în călimări de epocă ascunse acum prin muzee, plicul şi marca poştală, ea însăşi o imagine, un simbol, o sugestie. O muzică dintr-un gramafon defect, fotografii în sepia, cu colţurile îndoite de vremuri, o imagine înceţoşată pe o margine de peliculă de film, cine ştie prin ce minune păstrată, scrisori uitate sau rătăcite într-un scrin mâncat de carii şi… cam atât!

    Atât ne-a rămas de atunci, atât ştim despre zecile de generaţii care s-au perindat pe malul Dunării gălăţene în epoca modernă, şi, în afară de cărţile-document şi de cărţile-ficţiune păstrate în biblioteci, o ilustrată din Portul de altădată, cu corăbii cu pânze profilate în zare sau de pe „uliţele” principale, mai aduce o boare de aducere aminte dintr-o viaţă care s-a stins odată cu epoca, lăsând cale liberă noilor generaţii, acestea de acum, marcate de o febrilă revoluţie informaţională, una în care cartea poştală, marca lipită pe fruntea scrisorii tocmai iscălite la lumina lămpii, telegrama eliptică şi aducătoare de veşti nu întotdeauna bune nu îşi mai au rostul. Internetul a inundat lumea şi, odată cu el, până şi Dunărea pare mai mică, o simplă mişcare pe taste pentru a o vedea virtual, în întregime, de la izvoare şi până în Deltă…

    E suficient să tastezi un cuvânt dorit şi un univers întreg ţi se deschide în faţă. „La Galaţi, Dunărea are albastrul cel mai albastru“, scrie o tânără într-un poem postat în spaţiul infinitelor posibilităţi, iar ceea ce urmează după primul vers trădează nostalgia celei ce, cândva, respirând aerul urbei de la Mila 80 a fluviului, nu-l mai poate uita niciodată pentru că: „mi-e dor de Galaţiul meu cu  cinci ani de chirie/ de statuia aceea de femeie căreia, să ştii, i se spune/ «Nespălata» pentru că are, aşa, nişte pete de vopsea/ sau bronz, nici eu nu mai ştiu bine, şi e un loc unde/ mulţi oameni se întâlnesc, şi de Faleză mi-e dor,/ de bac, şi de Dunăre, şi de localul «Pibunni»…, sau mai nou de «365»”.

    Noile repere ale Galaţiului, locurile de întâlnire şi de taifas ale noilor generaţii sunt tot la malul Dunării, „La Nespălata”, cum spune poeta mai sus, sau „La Zid”, „La Elice”, acolo unde se coboară de pe înălţimea pe care s-a durat oraşul cel vechi şi cel nou spre artera de taină a Falezei, fâşie de sălcii şi de alei ce marchează albastrul Dunării, aproape trei sezoane din an, cu nuanţele de verde ale îngemănării anotimpurilor.

    Aflată în zona vechii pieţe a Galaţiului, nu departe de Dunăre, la „Romarta“, în preajma primelor blocuri noi de locuinţe din Galaţi (zona „P”-urilor, „M”-urilor şi „L”-urilor), „Nespălata” (cum a intrat în conversaţia citadină) este de fapt o lucrare artistică din bronz, aparţinând sculptorului Constantin Buraschi, membru corespondent al Academiei, artist plastic format la Şcoala lui Paciurea şi autor al mai multor creaţii monumentale din ţară şi din Bucureşti, printre care sunt demne de amintit altoreliefurile de la Arcul de Triumf.

    Destinul a făcut ca artistul să moară în chiar anul în care „Nespălata” – „Fata pe valuri”, de fapt, pentru că aşa a numit-o autorul – a fost amplasată la Galaţi, în 1966, exact după finisarea primului „val” al noii arhitecturi urbanistice locale. Iată că, de atunci, au trecut 47 de ani, iar făptura feminină din bronz, veşnic udată de jeturile de apă de Dunăre ţâşnite din gurile unor peşti de metal, a devenit nu numai loc de destindere şi de privelişte agreabilă înnobilată prin artă, dar şi unul de reper, de întâlnire, gen: „Ne vedem la ‹‹Nespălata››“ sau „Vino la ‹‹Nespălata››“, cum îşi spun în genere tinerii (şi nu numai ei), dându-şi întâlnire aici, fie prin viu grai, fie prin telefon, fie, din ce în ce mai des, prin mesaje pe Internet.

    Punct de reiterare a unor relaţii interpersonale dintre cele mai variate, de la întâlniri „de lucru” la cele pândite din umbră de dulcea săgeată a lui Cupidon, locul, mai ales în serile liniştite de vară, este invadat de tinereţe şi de bună dispoziţie, adolescenţii coboară din locuinţele lor, punând „clapa“ pe tastatura laptopurilor, pentru a comunica altfel decât prin mesaje virtuale, pentru a schimba vorbe adevărate şi zâmbete autentice, pentru a-şi confrunta ideile şi pentru a-şi armoniza speranţele, pentru a se bucura de acea stare greu descriptibilă, conferită de prezenţa ascunsă a fluviului care le ascultă şoaptele,  atrăgându-i cât mai aproape de răsuflarea lui. Şi, de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, paşii lor tocmai spre Dunăre se îndreaptă, spre un alt mare şi binecunoscut punct de întâlnire. „La Zid” (sau „La Elice”) este tot o formulare de folclor urban plină de înţelesuri şi de farmec, nu are nimic din răceala, sugestia de separare sau de claustrare pe care o impune înţelesul primar; zidul este doar construcţia monumentală de marmură care delimitează partea de sus a ansamblului de scări de acces spre Faleza inferioară a Dunării, punctul central de atracţie pentru orice gălăţean, ca şi pentru orice vizitator străin, care, de oriunde ar veni el, doreşte s-o vadă, pentru că, dacă n-ar privi-o măcar o dată, n-ar înţelege cu adevărat ce înseamnă Galaţiul şi ce are el mai preţios şi mai frumos de arătat lumii şi lui însuşi.

    În fond, „La Zid” este un fel de kilometrul zero al sufletului gălăţean, şi aceasta nu pentru că de aici ar începe oraşul, el începe de peste tot, fiecare stradă este un segment al său la fel de important ca oricare altul, ci pentru că aici se face schimbul între generaţii, aici vii la ora adolescenţei, pe rotile sau (chiar pe jos) cu prietena de mână, ca elev sau student, din Galaţi sau de oriunde, şi de aici pleci, peste câţiva ani, după ucenicie, după absolvire, după botezul maturităţii, pentru a lăsa loc liber „altor rotile” şi „altor mâini” strângându-se la început timid şi apoi trainic sub blândeţea razelor de lună. E suficient să vii seara ca un observator neutru, cronicar amator şi ascuns al propriei epoci, să priveşti cu nostalgie perindarea de tinereţe inepuizabilă care urcă şi coboară treptele ce duc spre fluviu, pentru a înţelege că aici se bate ora exactă a Galaţiului, că oraşul nu are un ceas monumental, cum îl are Brăila la Traian, pe cel floral de pildă, dar nici nu e nevoie de el, e de ajuns să priveşti în ochii acestor tineri ca să afli timpul exact al generaţiei ce urcă în istorie.

    Fata pe valuri” (alias „Nespălata”), „La Zid”, sau „La Elice” (denumire dată pentru piesa expusă sub formă de monument, în apropiere, tot pe malul fluviului, simbol al unei industrii care, înainte de 1989, tocmai înflorise la Galaţi, cea a turnării acestei importante piese din dotarea navelor) vor fi, probabil, locuri de întâlnire şi pentru alte generaţii viitoare. Pentru aceasta însă, epoca pe care o trăim acum nu va mai fi consemnată în ilustrate şi în cărţi poştale, pesemne că acestea nici nu vor mai exista. Cine mai trimite astăzi aşa ceva, când are la îndemână poşta electronică? Pentru cei ce vor veni, epoca anterioară va fi deja stocată în memoria camerelor de luat vederi, a înregistrărilor video, a calculatoarelor din ce în ce mai performante. Va fi, probabil, suficient un stick, sau un simplu click pentru a vedea pe monitoarele viitorului tot ce a fost şi tot ce va rămâne într-un spaţiu virtual etern. Va fi regăsit, credem, printre toate câte se vor fi întâmplat, şi poemul tinerei care postase prin îndepărtaţii ani 2000, versurile: La Galaţi, Dunărea are albastrul cel mai albastru/ mi-e dor de Galaţiul cu cinci ani de chirie/ de statuia aceea de femeie, căreia, să ştii, i se spune/ Nespălata pentru că are, aşa nişte pete de vopsea/ sau de bronz,/ nici eu nu mai ştiu bine/ şi e un loc unde/ mulţi oameni se întâlnesc, şi de Faleză mi-e dor/ de bere şi de Dunăre şi de localul Pibunni…

    Şi despre tot (spunem noi)/ ce se cheamă … Galaţi.

    (Eseu din: Ilie, Zanfir. Eseuri danubiene. Vol 1. Galați: Axis Libri, 2015, pp. 123-129.)

    Zanfir Ilie, Eseuri danubiene Vol. II
    De ce iubesc Galaţiul

    La câteva săptămâni după ce îi oferisem un exemplar din cartea mea „Dunărea. Poveste şi adevăr”, volumul I, un bun prieten mi s-a adresat: „Mi-a plăcut foarte mult tot ce ai scris, mi-am redescoperit oraşul prin eseurile tale, dar spune-mi, de ce iubeşti atât de mult Galaţiul?” Luat prin surprindere de această, la urma urmei, legitimă întrebare, n-am răspuns atunci decât cu un  scurt „Pentru că nu pot altfel”, dar, după aceea, am luat totul ca o provocare şi am început să-mi identific şi să-mi sistematizez argumentele. Chiar, de ce iubesc atât de mult Galaţiul?

    În primul rând, pentru că sunt gălăţean. Nu m-am născut chiar în oraş, ci la câţiva kilometri spre nord, dar m-am  considerat întotdeauna gălăţean, şi încă unul dintre aceia cu mare dragoste faţă de cetatea de la Dunăre, cu o atât de profundă şi de sinceră dragoste, încât nu-mi pot închipui în niciun caz, că aş putea trăi în altă parte. Feciorul meu, ultracalificat într-o profesie a tehnologiei de vârf a momentului, s-a strămutat (încerc să sper, provizoriu) cu familia lui într-o ţară din Uniunea Europeană, trăieşte foarte bine acolo, spune că nu îi este chiar aşa de dor de patrie şi de oraşul natal, deşi  nu-l cred deloc, dar eu,  când l-am vizitat, dincolo de bucuria imensă de a-i vedea pe cei apropiaţi şi atât de dragi, am avut tot timpul sentimentul înstrăinării, răscolit continuu de dorinţa irezistibilă de a mă întoarce cât mai repede acasă…

    „Acasă”, acest cuvânt atât de expresiv pentru a descrie o stare şi un sentiment, poate că şi-a schimbat fundamental sensurile în aceste condiţii noi ale globalizării şi ale circulaţiei rapide a informaţiilor şi a oamenilor, dar pentru mine a rămas un reper fundamental, mai mult chiar, o bornă dincolo de care poţi să treci oricând şi să călătoreşti la mii de kilometri distanţă, dar spre care te întorci întotdeauna, parcă şi cu mai mare grabă şi dor. Am zburat de mai multe ori dincolo de ocean, am poposit în Statele Unite ale Americii, am vizitat în câteva rânduri Asia, am zăbovit în China, în Japonia, am învăţat Europa pe de rost şi chiar cu câteva zile înainte de a scrie aceste rânduri m-am întors dintr-o delegaţie în Macedonia, dar, oriunde aş fi fost, ori de câte ori venea timpul reîntoarcerii, abia aşteptam să pun piciorul pe aeroportul din Bucureşti şi, mai ales, pe trotuarele urbei de la Dunăre. Sunt convins că mulţi ar crede aceste sentimente ale mele depăşite sau în contratimp cu tendinţele moderne, ale abordării spaţiului geografic globalizat, care pledează pentru mai vechiul principiu după care patria este acolo unde e bine, dar nu-mi pasă câtuşi de puţin, vorba lui Creangă, „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească….”.

    Totuşi, nu acesta este motivul principal. Nu e suficient să te naşti la Galaţi ca să fii cu adevărat un bun gălăţean; cunosc foarte mulţi oameni care s-au născut în cu totul altă parte, unii chiar foarte departe de firul Dunării, şi care sunt chiar mai buni gălăţeni decât unii dintre băştinaşi.  Eu însă m-am considerat întotdeauna un gălăţean pătimaş şi nedeturnabil, şi, în plus, am avut şansa de a intra, încă din perioada studiilor liceale, pe o traiectorie de destin aflată sub zodia unei mari personalităţi, una care nu era de prin partea locului şi care avea să-mi influenţeze de la început, iar mai pe urmă chiar să-mi determine, evoluţia. N-am să-i spun încă numele, deşi cei mai mulţi dintre cei care mă cunosc cu adevărat ştiu foarte bine despre cine este vorba.

    În copilărie, n-aveam cum să ştiu asta şi, ca atare, n-aveam cum să mă gândesc la consecinţele unei asemenea înrâuriri. Revelaţia a venit abia cu adolescenţa. Mă număr printre aceia care au învăţat la Liceul (Colegiu acum) „Vasile Alecsandri” şi mă mândresc că destinul a hotărât să fac parte dintr-una din acele generaţii – multe la număr – (chiar a Centenarului din 1967) care au pornit în viaţă şi au realizat lucruri importante în ea, de pe băncile acestei instituţii de învăţământ de elită, considerată o Alma Mater de comunitatea locală, la vremea începuturilor. Am fost, într-un fel, peste generaţii, coleg cu Gheorghe Ţiţeica, Gheorghe Bogdan Duică, Nicolae Longinescu, Iorgu Iordan, generalul Eremia Grigorescu, Virgil Madgearu, Petre Ştefănescu Goangă şi alţi iluştri absolvenţi ai înaltei şcoli de pe strada Nicolae Bălcescu din Galaţi.

    Cu şapca protocolară pe creştet, cu numărul matricol afişat pe mâna stângă a inconfundabilei uniforme, cu detaşarea şi nepăsarea senină a vârstei, n-aş fi bănuit niciodată că peste ani şi ani voi scrie despre istoria, destinul şi devenirea acestui liceu, într-un eseu de suflet, cuprins în chiar acest volum. Şi totul a pornit de la nişte statui. În curtea liceului, timp de patru ani, am trecut pe lângă busturile impunătoare a trei mari bărbaţi. Primul era, desigur, bardul de la Mirceşti, poetul Vasile Alecsandri, cel căruia îi fusese împrumutat numele pentru eternitatea unei şcoli de elită. Alături de el, îl puteam vedea, prin vremi, pe întâiul director al liceului, Ioan Cetăţianu (hunedorean de obârşie). Al treilea era chiar omul care avea să marcheze destinul meu, cărturarul care avea să mă înveţe ce înseamnă să fii cu adevărat gălăţean. Iar el este bărbatul despre care vă vorbeam înainte: Vasile Alexandrescu Urechia. Prin strădania lui şi prin intervenţiile directe la Ministrul Instrucţiunii Publice de atunci, Spiru Haret, dar şi la autorităţile locale, se înfiinţase, la 1867, mai întâi în rang de colegiu, liceul. Tot el a zămislit, prin donaţie de carte, o bibliotecă publică în chiar clădirea noii şcoli, acea instituţie a cărţii care, întocmai cum liceul împrumutase numele mentorului său din tinereţe, Vasile Alecsandri, va prelua numele ilustrului său ctitor, V.A. Urechia.

    Mai târziu, mult mai târziu, acelaşi destin care-mi călăuzise paşii adolescenţei spre băncile acelui liceu, a făcut ca, pentru o vremelnică perioadă, acea bibliotecă, care tocmai a împlinit 125 de ani de existenţă, să-mi fie încredinţată pentru atentă şi prielnică ocârmuire. Dar nu pentru că patronul bibliotecii al cărui management mi-a fost încredinţat  a iubit atât de mult Galaţiul încât aproape că şi-a făcut din ţelul vieţii lui propăşirea spirituală a oraşului de la Dunăre, nu numai pentru acest lucru iubesc eu atât de mult Galaţiul. Eu îl iubesc necondiţionat şi fără motive formale, din adâncul fiinţei mele şi pentru totdeauna, iar, dacă Vasile Alexandrescu Urechia – căruia i-am dedicat o teză de doctorat şi doua cărţi – m-a influenţat atât de mult, e în primul rând meritul acelui mare bărbat al României secolului al XIX-lea de a se fi întâmplat ca, prin osteneala urmaşilor săi, toţi care au fost până acum, biblioteca pe care a lăsat-o el să tot crească şi să se tot facă din ce în ce mai cunoscută gălăţenilor şi întregii ţări.

    Dar ceea ce a fost şi va fi leagănul acestei mari iubiri pentru Galaţi este – nici nu se putea altfel! – Dunărea, „fluviul biblic” cum l-am numit adesea, cel care a fost martorul tăcut al creşterii acestui oraş, şi deopotrivă, a generaţiei mele, precum a tuturor generaţiilor de dinainte, timp de atâtea secole. Pe când mai purtam încă uniforma de „Alecsandri”, în orele de învoire sau de sărbătoare, coboram spre fluviu, spre încântătoarea noastră faleză, abia adăugată geometriei noi a urbei. Şi cum să nu te răscolească, acum, după atâtea decenii, sentimentul că am fost, în anii ’60, martorul acelei superbe amenajări riverane care a făcut din faleza noastră cea mai lungă şi mai frumoasă dintre toate falezele Dunării, de la izvoare şi până la vărsare? M-au fascinat trecerile discrete ale anotimpurilor, curgerea domoală a apelor pe sub coroanele copacilor, când treziţi la viaţă de suflul noii primăveri, când ascunzând în ramurile lor parcă mereu tinere cântecele păsărelelor, când slobozindu-şi frunzele ruginite pe aleile din ce în ce mai pustii, când acoperiţi de mantia albă a ultimei ierni, m-a fascinat cântecul pescăruşilor pe care îmi place să-i privesc şi să-i ascult ori de câte ori am ocazia, m-a fascinat de la început şi nu încetează să mă fascineze bucuria aceea greu de descris care se întipăreşte pe chipurile oamenilor coborâţi anume din forfota oraşului pentru a-şi limpezi şi clăti gândurile şi durerile şi  speranţele în treceri aproape ritualice în amonte şi în aval, de cele mai multe ori ca într-o pendulare continuă şi plină de adânci sensuri şi magică putere de mântuire…

    A nu vedea Dunărea măcar o dată pe săptămână  înseamnă a renunţa de bunăvoie la privilegiul, la şansa primordială a gălăţeanului, aceea, generică, de a avea fluviul ca altar al existenţei. Aşa văd eu Dunărea, aşa mă raportez la trecerea fluviului pe sub tâmplele noastre, cu credinţa că nimic din ceea ce este gălăţean nu mi-e străin, că am reuşit de-a lungul anilor să cunosc şi să îndrăgesc fiecare colţişor al oraşului, fiecare clădire ce a putut să răzbată prin intemperiile atâtor decenii sau prin ceaţa ucigătoare a neglijenţei edilitare, ca mărturii palpabile ale modului de a construi şi de a-şi marca modul de viaţă înaintaşii, fiecare nouă construcţie ce tocmai se debarasează de schele pentru a se dezvălui lumii în plenitudinea noilor forme arhitectonice, fiecare copac sau fiecare stradă, fiecare parc sau fiecare fântână arteziană prin care Dunărea, căci de acolo îi vin apele, ţâşneşte pe verticală…

    Numai cine ştie să observe cu adevărat dincolo de aparenţe poate avea revelaţia celor două axe fundamentale ale Galaţiului: Axa Dunării şi Axa teilor. Ambele, monumentale, mirifice, chiar miraculoase. Printr-o divină predestinare, amândouă trăiesc sub semnul superlativelor, aceasta pentru că prima, cea a Dunării, este marcată, cum spuneam, de cea mai lungă şi mai frumoasă faleză de pe tot cursul fluviului, iar cea de-a doua, a teilor, la fel, este cea mai lungă arteră urbană (patru kilometri, ca şi prima) din ţară şi a doua din Europa, după o stradă din Berlin, talonată de mirificii arbori. Nu ni se arată nouă, gălăţenilor, strada atât de frumos numită Domnească ca un paradis al teilor, mai ales la începutul verii astronomice, atunci când miresmele feerice se instalează deasupra oraşului ca un fel de binecuvântare? Iar dacă adăugăm că această arteră gălăţeană a teilor vine de undeva dinspre nord pentru a coborî în perpendiculară pe axa cealaltă, fundamentală, a fluviului, avem imaginea nu numai a unei geografii, dar şi a unei geometrii care aproape că nu pot fi ameninţate cu posibilitatea de a fi întrecute în frumuseţe şi, mai ales, în simbolistică…

    La Galaţi însă, aria teilor nu se termină cu strada Domnească, aceştia, de pe artera reprezentativă a urbei, vin de departe, din vremea primarului de legendă Constantin Ressu, edilul clarvăzător care i-a plantat pentru prima dată, după 1875, cu zece-cincisprezece ani înainte ca Vasile Alexandrescu Urechia să inaugureze, la 1890, într-o sală de la etajul Liceului „Vasile Alecsandri”, biblioteca pe care avea s-o lase moştenire Galaţilor. Într-un fel, la Galaţi, teii şi biblioteca au crescut laolaltă şi, puţin câte puţin, după apariţia primilor puieţi şi după ce cetăţenii au început să-i iubească, prin grija gospodarilor care au urmat, arborii cu cea mai nobilă eflorescenţă au început să treacă şi pe alte străzi, mai ales pe cele din centru, pe strada Nicolae Bălcescu, cea a liceului, dar şi pe strada Eminescu, pe Al. I Cuza, strada pârcălabului, sau pe strada Mihai Bravu, pe care fiinţează acum biblioteca lui Urechia.

    Încă de la începuturile lor, teii gălăţeni au fost sortiţi să-şi unească parfumurile mirifice cu acordurile nemuritoare ale Artei, de vreme ce primarul care i-a sădit pentru prima dată pe Domnească era tatăl marelui pictor Camil Ressu, născut la Galaţi la 26 ianuarie 1880 (cam o dată cu teii) şi de vreme ce, de atunci, timp de aproape 140 de ani, aroma lor văratecă pluteşte pe deasupra celor mai importante instituţii culturale, teatrele, centrele de cultură, muzeele sau biblioteca judeţeană, aflate în aceeaşi arie străjuită de siluetele tăcute ale arborilor atât de iubiţi de Eminescu. În serile de început de iunie o armonie aparte se insinuează pe deasupra clădirilor centrale, case vechi, boiereşti, foste consulate pline de viaţă, palate sau construcţii mai recente, deasupra străzilor animate, deasupra parcului purtând numele poetului nostru naţional. Iar când se bate ora exactă în orologiul bătrân al Palatului Prefecturii, acordurile nemuritoare ale valsului lui Iosif Ivanovici se contopesc cu efluviile inefabile ale florilor de tei abia deschise şi coboară împreună, într-o subtilă combinaţie, pe deasupra statuii lui Eminescu până spre malul umbros al Dunării unde se mai unesc o dată cu strigătul pescăruşilor şi cu melodia nerostită a valurilor dornice de atingere cu marea cea mare…

    O armonioasă simfonie a naturii şi a spiritului uman, o conlucrare tainică a naturii cu cele mai subtile expresii ale puterii de creaţie a omului. Ne place să credem că tocmai în acest spirit al comuniunii dintre om şi cosmos, dintre desfăşurarea spontană a naturii şi creaţia îndelung elaborată a omului, am încercat să adăugăm celor două temeinice axe ale Galaţiului, cea a Dunării şi cea a teilor, pe o a treia, Axa cărţii, „Axis Libri”… Tocmai de aceea am ales să desfăşurăm bogăţia neasemuită a celor câteva zile ale Festivalului Naţional al Cărţii „Axis Libri” în aer liber, în plină natură urbană, cât mai aproape de Dunăre, sub cupolele fremătânde de tei şi exact la ora când aceştia se pregătesc să-şi binecuvânteze încă o dată săditorii într-o nouă vară şi într-o nouă devenire. Axa Dunării, Axa Teilor şi Axa Cărţilor, iată o trinitate a situării noastre în lume pe care Dumnezeu ne-a hărăzit-o anume nouă şi pe care nu o putem onora decât prin profundă iubire şi prin atentă grijă de a o onora cu propriile noastre fapte.

    Timpul în care pârcălabul de Covurlui făcea Unirea, Constantin Ressu planta tei pe strada Domnească, iar Vasile Alexandrescu Urechia punea bazele unei biblioteci în Liceul „Vasile Alecsandri” a trecut cum au trecut şi timpurile construcţiei palatelor de Galaţi, al Comisiei Europene a Dunării, al Prefecturii, al Justiţiei, al Episcopiei, al Navigaţiei, cum au trecut şi timpul acestora, mai aproape de zilele noastre, iar dacă noi le-am preluat ca pe o dreaptă moştenire, este la fel de drept ca şi noi să ne gândim la generaţiile care vor veni şi la şansa lor de a prelua de la noi moşteniri la fel de frumoase. Marii bărbaţi ai Galaţiului s-au ostenit de cele mai multe ori fie urcând în structurile administrative ale epocii lor şi acţionând prin ele pentru progresul urbei, fie retrăgându-se în tainicele laboratoare ale creaţiei pentru a înfăptui într-o altă dimensiune, cea a spiritului şi a conştiinţei de sine. Bogate şi pilduitoare exemple, Constantin Ressu, edilul, pe de o parte, Iosif Ivanovici, creatorul, pe de alta, ambii candidaţi validaţi la eternitate, la care se adaugă, şi mai frumos, Vasile Alexandrescu Urechia, care a fost şi una, şi alta, adică şi senator, şi cărturar, pentru toate ale lui merite fiind propus – o premieră absolută pentru români! – la Premiul Nobel pentru pace.

    În epoca modernă, în zilele noastre chiar, şi alţi mulţi cărturari locali au învăţat să fie prezenţi pe ambele fronturi. Mulţi dintre scriitorii de la Dunăre sunt cetăţeni de onoare ai Galaţiului, unul dintre ei s-a implicat profund în revoluţia de la 1989, alţii, mai tineri, sunt acum lideri ai societăţii civile şi nu este departe vremea când reprezentanţi ai noilor generaţii de creatori vor urca, precum Urechia în veacul al XIX-lea, în Parlamentul României. A pendula între casa cărţilor şi casa deciziilor locale – iată o experienţă necesară şi, de cele mai multe ori, benefică pentru comunitate. Spun asta în calitate de membru al „parlamentului” municipal, comisia de cultură, care, înţeleasă ca mecanism legislativ de susţinere a dimensiunii culturale si spirituale a cetăţii, poate sprijini actul creaţiei şi creatorul în toate dimensiunile şi perspectivele timpului pe care îl trăim. Altfel spus, este la fel de importantă, dacă nu chiar şi mai importantă, aprobarea editării unei cărţi decât cea privind o investiţie strict materială, oricare ar fi ea. Or, a sprijini cultura unui oraş este poate cea mai nobilă modalitate de a iubi acel oraş. Iar dacă aceste eseuri pot fi considerate ca o altă expresie a acelui unic sentiment al dragostei de urbe, pot afirma fără nicio rezervă: Iată nu numai de ce, dar şi cum iubesc cu adevarat Galaţiul!

    (Eseu din: Ilie, Zanfir. Eseuri danubiene. Vol 2. Galați: Axis Libri, 2016, pp. 191-197.)

    Zanfir Ilie, Fenomenul literar în presa românească

    Refacerea spaţiului cultural românesc a fost, încă de la primele apariţii ale presei literare de după 1989, o preocupare comună şi constantă, principalele reviste din Bucureşti apelând la scriitorii români din exil, pe de o parte, şi la scriitorii din Basarabia şi Bucovina de Nord, pe de altă parte. Dacă dinspre spaţiile extrateritoriale de limbă română câţiva dintre scriitorii de frunte au mai fost prezenţi în presa literară de dinainte de revoluţie, numele scriitorilor români damnaţi din Europa şi SUA fuseseră controlat neglijate. Arătam că în chiar primul număr liber al României literare, din 28 decembrie 1989 se publica un mesaj telefonic al lui Eugen Ionesco. Deschiderea revistelor literare spre recuperarea exilului românesc a fost totală şi sistematică, mulţi dintre scriitorii din afara ţării reacţionând imediat la evenimentele din decembrie 1989 şi colaborând ulterior la revistele literare româneşti. Pe de altă parte, chiar presa literară românească şi în primul rând revistele editate la Bucureşti au acordat spaţii generoase comentării şi valorificării literaturii româneşti extrateritoriale. Se avea în vedere recuperarea creaţiei celor trei valuri succesive de emigrări, primul în anii ’40-’50, al doilea în anii ’70 şi ultimul în anii ’80, etape de (auto)exilări ce au dus în Occident nume importante precum, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, dar şi pe alţii: Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Vintilă Horea, mai apoi pe: Ilie Constantin, Sorin Alexandrescu, Petre Popescu, Matei Călinescu, Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Pavel Chihaia, Petru Dumitriu, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Al. Papilian, Dorin Tudoran, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu şi mulţi alţii. Dintre cei în plină activitate în Europa şi în SUA au revenit şi au colaborat masiv în presa literară românească a primului deceniu de tranziţie: Petre Popescu, Norman Manea, Dumitru Ţepeneag şi Dorin Tudoran.

    În ceea ce priveşte scriitorii de limbă română din Republica Moldova şi din nordul Bucovinei, ei au fost din primul moment oaspeţi ai publicaţiilor literare din ţară, câţiva dintre cei mai importanţi devenind nu numai colaboratori permanenţi ai revistelor literare, dar şi direct implicaţi în fenomenul literar românesc. Criticul şi istoricul literar Mihai Cimpoi, poeţii Leonida Lari, Grigore Vieru, Nicoale Dabija, dar şi alţii au contribuit prin scrisul lor la refacerea spaţiului cultural unitar românesc. De dincolo, din Cernăuţi, au fost mai activi poeţii Vasile Tărâţeanu şi Tudor Zegrea, iar revistele de limbă română editate, Arcaşul şi altele au reaprins într-un mediu ostil, prin litera tipărită, flacăra românismului. În ceea ce priveşte integrarea literaturii basarabene în literatura naţională, aceasta s-a impus de la sine, scriitorii de dincolo de Prut considerându-se scriitori ai României, cu toate că unele puncte de vedere critice formulate la Bucureşti au conferit scrisului lor valori marginale. Oricum, Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, de la Chişinău şi Vasile Tărâţeanu, de la Cernăuţi sunt acum membri de onoare ai Academiei Române, o altă modalitate simbolică de unificare şi de recunoaştere a spaţiului cultural românesc.

    Bilanţul literar al deceniului întâi, al noii orânduiri sociale, politice şi culturale se regăseşte de la un capăt la altul, între copertele colecţiilor revistelor literare româneşti, iar dacă presa este o istorie imediată şi provizorie, critica şi istoria literară de sinteză sunt cele ce vor extrage esenţele şi vor defini valoarea autentică. Tot ceea ce s-a reflectat din punct de vedere literar în presa anilor 1990-2000 s-a reluat ca un fundament cu mult mai solid decât cel din ianuarie 1990 în următorul deceniu, mersul literaturii româneşti revendicându-şi un viitor cu mult mai strălucit. Ce va urma în anii mileniului trei este o altă istorie, dar ea va porni inevitabil de la ceea ce au subliniat evidenţele anilor ’90, adică după cum puncta Ion Simuţ în Mersul literaturii prin ceaţa tranziţiei: „1. Preeminenţa politicului asupra literarului. 2. Recuperarea literaturii exilului. 3. Secretele literaturii de sertar. 4. Inflaţia poetică. 5. Opulenţa benefică a traducerilor. 6. Expansiunea non-fictivului. 7. Posibila revanşă a ficţiunii. 8. Apariţia de nume noi: H. – Roman Patapievici, în eseistică, Petre Barbu, Răsvan Popescu, Adrian Oţoiu, Radu Aldulescu, Tudor Călin Zarojanu, Cornel George Popa, Puiu Alger, Horia Al. Cabuţi, în proză, Daniel Bănulescu şi Caius Dobrescu, în proză şi poezie, deopotrivă, Horia Gârbea şi Vlad Zografi în teatru, Alina Mungiu în teatru şi comentariu politic, Dan Silviu Boerescu şi Ioana Pârvulescu în critica de întâmpinare, Ştefan Borbely în comparatistică, Ioan Milea şi Iulian Boldea în poezie şi critică, Corin Braga în proză şi critică, Ruxandra Cesereanu, Andrei Bodiu, Ioan Es. Pop, Simona Popescu, Robert Şerban, Lucian Vasilescu în poezie, Corina Ciocârlie, Marian Victor Buciu, Mircea A. Diaconu, Alexandru Lazlo în critică şi istorie literară.”[1]

    Situat la mijloc faţă de primul deceniu de după revoluţie, care a constituit obiectul demersului nostru şi între cel aflat în desfăşurare, deceniul literar 2000-2010 care i-a urmat pornea deja de la un fundament cu mult mai solid şi mai sigur de sine decât fusese acela preluat în 1990. Situaţia nici nu este comparabilă, anii ’90 fuseseră marcaţi de tranziţia dramatică de la o realitate la alta, anii 2000 s‑au înfiinţat însă tocmai pe rezultatul acestei tranziţii, cu mult mai complexă şi cu mult mai bogată în lumini şi în umbre decât au putut releva rezultatele acestei lucrări.

    (Fragment din: Concluzii. În: Ilie, Zanfir. Fenomenul literar în presa românească. Iași: Timpul, 2012, pp. 251-253.)

    [1] Ion Simuţ, ,,Mersul literaturii prin ceaţa tranziţiei”, în România literară, an XXX, nr. 29, 23-29 iulie 1997, p. 3.

    Zanfir Ilie, Împărăţia copilăriei

    Uneori, mă cuprinde un dor năvalnic de vremea copilăriei mele şi-mi amintesc cu nostalgie de ultima zi de şcoală când trebuia să predăm manualele spre a fi de folos următoarelor generaţii ce aveau să se înfrupte din slovele asupra cărora am zăbovit cu mâzgălituri, îndepărtate riguros, pe nerăsuflate, cu „mama proştilor”. Ce mai freamăt, ce mai zbucium în curtea şcolii când ne despărţeam zgomotoşi pentru a lua cu asalt uliţele, străzile, locurile de joacă, ochiurile de apă, zăvoaiele sau… plajele, cărările munţilor.., după posibilităţi!

    Ce teme, ce probleme, ce exerciţii! mereu ne amăgeam că data viitoare vom fi sigur mai ordonaţi şi nu vom mai fi nevoiţi să stricăm bunătate de sfârşit de vacanţă cu temele restante. Nu reuşeam decât să facem promisiuni.

    Dar, să revenim! Unde mergem în această vacanţă?!

    Desigur, pregătirile s-au făcut din timp. Proiectele pentru acest an sunt probabil mai modeste, este un an de criză. Chiar şi aşa, se găsesc alternative viabile. Spre exemplu, lectura cărţilor îndrăgite, cluburile de vacanţă, jocurile în aer liber, întrecerile sportive.

    În acest caz Biblioteca „V.A. Urechia” propune oferte generoase. Serviciile de lectură şi loisir destinate copiilor şi adolescenţilor sunt conectate la specificul perioadei şi au în vedere atât tipologia utilizatorilor mici, cât şi nevoile lor culturale. Sunt încă numeroşi copii şi adolescenţi care nu beneficiază de o bibliotecă personală, care provin din familii unde  nu există obiceiul cititului şi, aici intervenţia bibliotecarului, având nobila misiune de a sădi pasiunea pentru lectură și a face posibilă crearea obişnuinţei de a citi.

    Dacă nu e sădită în familie, dragostea pentru CARTE poate fi implementată în şcoală şi la bibliotecă. Între cele două instituţii este o „binecuvântată” conspiraţie.

    Copiii vin la început cu liste de lecturi obligatorii şi întâlnesc bibliotecari pasionaţi, care îi vor ajuta nu numai să găsească cărţile necesare, ci le vor recomanda şi altele, alţi autori, alte titluri, DVD-uri, jocuri, într-un cuvânt îi vor „vrăji”. Vor fi apoi introduşi în lumea de basm a vacanţei cu un portofoliu de activităţi diverse, atractive şi gândite diferenţiat pe grupe de vârstă, preocupări şi interese.

    Pentru adolescenţi, oferta bibliotecii va ţine seama de interesul lor pentru cunoaşterea lumii reale, a misterelor, noilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. În încercarea lor de a-şi găsi identitatea, lectura marilor autori le validează aşteptările. Bogata colecţie de lucrări de referinţe, Internetul şi multimedia sunt atracţii de care pot beneficia din plin în lunile de vară. Clubul de vacanţă, în versiunea proiectată în anul anterior şi care s-a bucurat de primire entuziastă, va aduce mai multe concursuri, activităţi creativ-aplicative.

    Alături de manifestări tradiţionale, începând cu „Carnavalul cărţii”, Târgul Naţional de Carte „Axis Libri” oferă şanse minunate, atât pentru copii şi tineri, cât şi pentru părinţi şi bunici de a-şi îmbogăţi bibliotecile proprii cu cele mai noi apariţii editoriale.

    Lumina cărţilor e leac universal, de când lumea!
    Galați, iunie 2010

    Universul lecturii

    „Lectura este o formă a fericirii”, spunea Fernando Savater sau: „Lectura este o călătorie interioară”. O carte bună te face să te simţi mai puternic, iar lectura unei cărţi este pentru cei mai mulţi dintre noi o experienţă de neînlocuit.„Cartea este mica mobilă a minţii noastre, motorul spiritului, unealta care vine în ajutorul lenei de-a gândi, a insuficienţei noastre, cum şi-a bucuriilor sufletului” (Emile Faguet).

    „De-aş fi cel mai mare rege pe pământ, mărturisea Macaulay, de-aş avea palate şi grădini, mese şi vinuri, maşini, haine scumpe şi sute de servitori, dar cu condiţia să nu am niciodată cărţi de citit, n-aş vrea să fiu rege. Mai bine aş vrea să fiu sărac într-o cocioabă, cu o grămadă de cărţi alături, decât rege căruia să nu-i placă să citească.” Sunt acestea doar câteva meditaţii ale unor spirite elevate care mă motivează în pledoaria pentru dragostea de carte.

    De ce iubim cărţile?!... Richard de Bury, episcop englez din secolul al XII-lea, vorbind despre cărţi, zicea: „Iată profesorii care ne instruiesc fără verigi, nici cătuşe, fără cuvinte aspre, nici mânioase, fără să ceară daruri, nici parale! Dacă te apropii de ei, nu dorm; dacă-i întrebi, nu-ţi ascund nimic; dacă nu-i preţuieşti, nu se plâng niciodată; dacă eşti ignorant, nu pot să te ia în batjocură.”

    Dar iată ce constată barometrul cultural cel mai recent (2009): interesul pentru lectură al populaţiei a scăzut continuu, iar numărul celor care achiziţionează sau care împrumută cărţi s-a diminuat permanent. Doar 45% dintre orăşeni şi mai puţin de 20% dintre locuitorii satelor şi ai comunelor au citit doar o carte pe an. Numai 15% din români achiziţionează mai mult de 5 cărţi pe an – din care 50% pentru cadouri  – şi este trist că peste 60% din elevi nu citesc nicio carte în afara manualelor şcolare.

    Astăzi, fie că vrem sau nu, fie că ne place, fie că nu ne place, Internetul face parte din viaţa noastră. Este cartea în pericol? Cred că este o falsă problemă. Pentru că, atât cartea cât şi Internetul răspund aceloraşi nevoi: de informare, documentare, loisir. Atâta timp cât este numai o problemă de suport al informaţiei, ele nu se exclud. Dintr-o  asemenea perspectivă, televizorul şi/sau calculatorul ridică doar probleme legate de calitatea surselor, de timpul alocat şi de scop. Lectura însă, ca deprindere a individului din sec. XXI, guvernată de selecţia inteligentă a referinţelor şi a textelor de valoare se află în suferinţă, atât pentru formarea profilului personal, profesional, cultural, dar şi pentru formarea atitudinilor social-morale.

    „Destinul multor oameni a atârnat de faptul dacă în casa părinţilor lor a fost sau nu o bibliotecă” constata cu îndreptăţire Edmondo de Amicis. Biblioteca publică poate şi trebuie să ofere fizic şi logistic toate condiţiile care să facă posibilă comunicarea profesionistă a informaţiilor, ideilor, creaţiilor literare. Iar când o bibliotecă, prin extensie culturală, întregeşte gama serviciilor oferite cu proiecte precum: Revistă, Festival Naţional de Carte, Salon Literar, Editură, Librărie conduce la împlinirea rolului său de importantă verigă pe drumul cărţii între autor şi cititor, încununează efortul general de promovare a lecturii. Anul acesta, a II-a ediţie a Festivalului „AXIS LIBRI” a fost o reuşită, un succes, o demonstraţie că se poate chiar în condiţii de criză să aduci într-un oraş, care nu este capitală culturală, aproape 150 de edituri cu peste 4500 de titluri (la Bookfest Bucureşti au fost prezente doar 200 de edituri) şi să oferi gălăţenilor o adevărată sărbătoare a cărţii, lecturii, culturii şi artei locale de cel mai înalt nivel.

    Contribuţia Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” la efortul naţional de cultivare şi amplificare a interesului pentru lectură, prin organizarea Festivalului, a campaniei „Să ne întoarcem la lectură. Citeşte şi tu!”, a concursului „Scriitori de ieri, de azi şi de mâine”, a „Carnavalului cărţii” cu tema „1001 personaje de poveste” se înscrie ca proiect de mare impact alături de târgurile de carte din capitală şi marile oraşe, de maratonul „Lecturi urbane” şi manifestările dedicate lecturii de către bibliotecile din întregul sistem românesc.

    Conchidem şi noi, ca Preşedintele Uniunii Editorilor că: „România se poate transforma prin lectură”, întregul nostru demers fiind dedicat atragerii unui număr tot mai mare de cititori şi de a trezi interesul tinerilor pentru carte şi lectură.

    Galaţi, august 2010
    (Eseuri din: Ilie, Zanfir. Interferențe culturale. Iași: Timpul, 2012, pp. 25-29.)

    Liviu Rebreanu, după 70 de ani
    Consideraţii finale

    Liviu Rebreanu are cultură temeinică şi faptul în sine îi conferă mândrie discretă, aluzivă. Înţelege repede care sunt valoarea şi locul său în peisajul literar de la venirea în Bucureşti (1909, toamna): „Scriitorii din generaţia aceea nu-l depăşeau pe Maupassant în lectură, iar cine-l cunoştea pe Zola sau pe Balzac trecea drept savant. Eu, oarecum venisem dintr-o şcoală unde se pisa toate zilele cu Goethe, aşa că orizontul era altul …” (Dan Petraşincu, Lângă Liviu Rebreanu în ziua celor 50 de ani, interviu, Viaţa literară nr. 4, 1936). Din liceu resimte posesiv vocaţia de scriitor şi tot atunci se întoarce spre limba română şi la reprezentanţii ei performanţi: „Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată scrie româneşte fără o adâncire a limbii noastre, fără o revenire la izvoarele ei cele mai curate … (…). Am reînvăţat limba românească aşa cum înveţi orice altă limbă şi scriind în caiete cu teme şi extrase.” (F. Aderca, De vorbă cu d. Liviu Rebreanu, interviu, Adevărul literar şi artistic nr. 283, 1926).

    Scriitorul este conectat la fenomenul literar prin informare neobosită, continuă. Este convins că prezenţa într-o competiţie de asemenea dificultate şi complexitate solicită eforturi mari şi sacrificii: „Lecturile atente din toate literaturile lumii fac parte din îndatoririle mele de scriitor. Citesc cu aceeaşi grijă cu care mă străduiesc să scriu (F. Aderca, idem). Aşa se întâmplă că, în bibliografia sa literar-culturală, se întâlnesc prin operele lor de referinţă scriitorii importanţi ai timpului (germani, francezi, ruşi, englezi şi ai altor naţiuni): J.W. Goethe (1749 – 1832), Fr. Schiller (1759 – 1805), Sthendal (1783 – 1842, Honoré de Balzac (1799 – 1855), V. Hugo (1802 – 1875), G. Flaubert (1821 – 1880), E. Zola (1840 – 1902), Andre Gide (1869 – 1951), Romain Rolland (1866 – 1944), Roger Martin de Gard (1881 – 1958), Jules Romains (1885 – 1972), F.M. Dostoievski (1821 – 1881), L.N. Tolstoi (1828-1910), I.V. Turgheviev (1818-1883), M. Gorki (1868 – 1936), Ch. Dickens (1812 – 1870), Thomas Hardy (1840 – 1928), J. Conrad (1857 – 1924), H.G. Wells (1866 – 1946), J. Galsworthy (1867 – 1933), A. Huxley (1894 – 1963), Knut Hamsen (1859 – 1952), J. London (1876 – 1916), W. Reymont (1867 – 1925), dramaturgii W. Shakespeare (1564 – 1616), H. Ibsen (1828 – 1905), Oscar Wilde (1856 – 1900), G. Hauptmann (1862 – 1942), Bernard Show (1856-1950), filozofii G. Hegel (1770 – 1831), A. Schopenhauer (1788 – 1860), Fr. Nietzsche (1844 – 1900) şi mulţi alţii. Lecturilor acestora se adaugă cele din operele scriitorilor români şi din ale criticilor, chiar dacă relaţiile directe nu depăşesc, uneori, amabilitatea formalităţilor sau adversitatea declarată (T. Arghezi, M. Sadoveanu, N. Iorga, Camil Petrescu etc.).

    Apetenţa pentru lectură n-a fost însoţită de nevoia de aliniere la un curent literar sau la o direcţie estetică. Rebreanu a refuzat încadrările tematice, deşi a valorificat segmente de-ale lor, având convingerea că, pentru cititori „ceea ce contează nu sunt polemicile, teoriile şi controversele, ci realizările, faptele, creaţia”. (Conferinţă itinerantă în ţări europene, 1941 – 1943).

    Succesul romanului „Ion” părea să-l fi instalat pe scriitor în locul onorant de ctitor al prozei obiective de inspiraţie rurală, din perspectiva celor mai mulţi critici şi istorici literari ai timpului, cu prejudecăţile de rigoare care decurg dintr-o astfel de situare. Însă capacitatea intelectuală şi talentul literar al scriitorului vizează şi alte orizonturi: „Tendinţa permanentă a lui Rebreanu de a-şi consolida o a doua direcţie a prozei sale, analitică, introspectivă, a fost mereu alimentată cu argumentaţia teoretică a conducătorului revistei Sburătorul. Dar însuşi drumul parcurs în interiorul domeniului prozei obiective de la Ion la Răscoala, în sensul modernităţii, este legat, într-un fel, de infuzia de cultură estetică contemporană sincronă cu tot ce era mai valoros în Europa în acel timp, pe care romancierul şi-a administrat-o metodic în preajma şi la îndemnul criticului.” (Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie, Editura Minerva, Bucureşti).

    În pofida succeselor literare, consacrate ca atare în ansamblul cultural de criticii cu mare autoritate profesională (E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu, G. Călinescu) şi a carierei sale publice (conducător de reviste, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români din 1925, reprezentant la evenimente internaţionale de profil – Conferinţe, întruniri Pen-Club, Asociaţii ale Scriitorilor, director general al teatrelor, 1928 – 1929, apoi din 1941, încununat cu premii naţionale, în fruntea Direcţiei Educaţiei Poporului, 1930, vicepreşedinte al Societăţii Române de Radio, 1933 – 1937, revenit din 1939, membru titular al Academiei Române din 1939, propus de M. Sadoveanu, conferenţionar de prestigiu în ţări europene – Germania, Italia, Polonia, Croaţia, Suedia, Finlanda etc., pe teme referitoare la specificul spiritualităţii româneşti şi al universului de creaţie), Liviu Rebreanu a resimţit un acut sentiment de frustrare, exprimat în volumul-jurnal proiectat, „Spovedanii”: „Am fost scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruţat nimic. Viaţa mea cea mai intimă, ca şi activitatea mea publică.”. Lucrurile sunt explicabile: pe de o parte, invidia unor confraţi, precum şi ranchiuna unor concurenţi pentru funcţiile deţinute l-au urmărit cu perseverenţă demnă de o cauză mai bună; pe de altă parte, inegalitatea scrierilor lui Rebreanu (alternarea capodoperelor cu lucrări mediocre) a favorizat atitudinea de exigenţă stupidă pe care au afişat-o unii care au priceput mai greu că procesul vieţii de respiraţie presupune atât inspirare de aer, cât şi expirare.

    Dincolo de aceste realităţi indiscutabile care i-au produs amărăciuni scriitorului, dar nu l-au determinat să-şi abandoneze calea, au existat neînţelegeri, animozităţi meschine şi gelozie atitudinală din partea criticii literare, ai cărei exponenţi au semnalat cu pronunţată reticenţă, calitatea intelectuală a lui Rebreanu, deşi erau conştienţi că acesta îşi domina confraţii prin informaţie, lectură şi dinamism spiritual.

    În cazul multor demersuri, revederea tratamentului exegetic aplicat operelor lasă frecvent să răzbată in/suficienţa investigaţiei, afirmaţii riscate sau controversate în propriul spaţiu, intenţionalitatea sau mediocritatea în înţelegerea fenomenului. Odată cu trecerea timpului, devine întrutotul argumentată îndreptarea acestei stări de lucruri: „Necesitatea recitirii integrale a prozei lui Liviu Rebreanu, pe care o resimţea în 1964 G. Călinescu, s-a înfăptuit şi se înfăptuieşte treptat, începând cu anii „’70” (Paul Dugneanu, Liviu Rebreanu: periplu critic, prefaţă la Liviu Rebreanu, „Biblioteca critică”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987).

    Pentru Liviu Rebreanu, romanul a fost iubita din poveste, glorificată pentru frumuseţe, admirată pentru înţelepciune şi demnă de orice sacrificiu. Când împlinirea sa artistică este la apogeu, încearcă să definească romanul cu entuziasmul unui debutant, dar şi cu maturitatea unui gânditor-cărturar: „Romanul e un gen etern, nemuritor; el s-a închipuit de când e omul şi va dăinui. Dar cuprinde feţele vremurilor pe care le oglindeşte. Fie că e vorba de Satyricon-ul lui Petronius, fie că e vorba de Odisseea, romanul va povesti întâmplări închipuite, rupte din viaţă şi din realitate.” (N. Papatanasiu, De vorbă cu romancierul Liviu Rebreanu, Adevărul literar şi artistic nr. 942, decembrie, 1938).

    Scriitorul este de părere că romanul înseamnă viaţă, „o proiecţie în afară a trăirilor mele, organizate într-un cosmos nou”, sau „o lume nouă născută din lumea subconştientului meu”, ori „o viaţă de ficţiune izvorâtă dintr-o viaţă adevărată: a mea!”.

    Distincţiile în consecinţă vizează condiţia autorului, a formei de exprimare (obiectiv/subiectiv), aspectul proteic al prozei care, inspirându-se din lumea reală, o întrece prin utilizarea ficţiunii ca pe o baghetă magică: „Doar umbrele realităţii trebuie întărite, pentru ca cititorul romanului s-o poată lua drept viaţă adevărată.” (N. Papatanasiu, idem). Definiţia pentru care optează, are în vedere esenţa speciei literare: „ … romanul este o construcţie de artă care fixează curgerea vieţii (această viaţă, care e nestatornică, fluidă, fără de tipar.”

    Opinia lui Rebreanu despre romanul cu teză exprimă, totodată, o formă de relaţie cu publicul şi rezolvarea unei probleme preocupante de teorie literară, care se dovedeşte de extraordinară intuiţie, până la formularea conceptului de opera aperta de către Umberto Eco: „E ciudat că domnii critici caută într-o carte, neapărat o teză. Într-o carte, se pot desluşi sute de teze, după cititori. O carte trebuieşte însă scrisă cu talent. Ea va rezista astfel vremurilor şi criticii, chiar dacă va avea şi o teză.” (ibidem).

    Despre romancierul modern, scriitorul crede că se constituie din felul cum cucereşte publicul său printr-un „nou realism, care înglobează toate fenomenele scriitoriceşti de seamă”: În clipa de faţă, deşi nu mai avem acea ploaie de isme, romancierii creează în formule felurite, ca şi odinioară. În vitrine, se înfăţişează astfel: romane realiste, populiste, psihologice. E vorba aici, însă, numai de o banderolă exterioară.” (ibidem).

    Imaginea intelectuală autentică a lui Liviu Rebreanu este expediată sau redusă simplist de cei mai mulţi critici literari ai timpului său. Dimensiunea ei poate fi realizată în bună măsură şi prin donaţia impresionantă făcută de soţia şi de fiica sa, conform dorinţei scriitorului, către Academia Română, în 18 dec. 1947: „Biblioteca lui Liviu Rebreanu  se ridica la circa 8.000 de volume, fiind una din cele mai mari biblioteci de scriitor cunoscute la noi.” (Stancu Ilin, op. cit. p. 59). Scriitorul are considerabile şi redutabile cunoştinţe pluridisciplinare şi este atras de scrierea unor cărţi cu subiecte surprinzătoare, cu extensii filozofice, astronomice, istorice etc. Această disponibilitate va fi contribuit la închegarea prieteniei cu scriitorul englez H.G. Wells, autorul de literatură science-fiction, celebru pentru cărţile sale care sfidau sau provocau imaginaţia umană (Maşina timpului, 1895, Insula doctorului Moreau, 1896, Omul Invizibil, 1897, Războiul lumilor, 1898 etc), intrat în conştiinţa publicului pentru subiectele fascinante despre cunoaşterea universului şi a omului.

    Pentru romanul „Ion”, Liviu Rebreanu este declarat drept ctitorul romanului românesc modern de E. Lovinescu şi preluat de critica literară. De fapt, se poate vorbi de un roman modern în sens valoric, o creaţie de vârf într-o literatură aflată în căutare acerbă de repere comparative cu altele. Gureşi în spaţiul naţional, între entuziasm şi resentimente, între amatorism avântat şi profesionalism, cu insuficientă percepere a fenomenului în cauză, criticii literari (cu excepţii, din amabilitate) sunt timizi şi neglijabili în spaţiul european, de unde se mulţumesc să preia şi, eventual, să recunoască şi să cultive modele, neavând statura să propună imperios şi argumentat nume de mari scriitori români (exemplul lui Panait Istrati este edificator şi moralizator, în multe privinţe şi pe termen lung).

    Rebreanu înţelege modernitatea ca pe un plus valoric al unei epoci adăugat cunoştinţelor de până atunci şi formulează ideea, mai mult sau mai puţin pertinent, preocupat să realizeze în operele sale ceea ce gândea şi să nu exploreze zgomotos în spaţii teoretice sterile. Refuză experinţele stridente şi exhibiţioniste, optând pentru un neorealism atotcuprinzător, asumat prin atitudine şi prin redescoperire succesivă. Nu este adeptul necondiţionat al unei poziţii doctrinare programatice sau al unui curent literar care să-l definească întrutotul. Mai mult, aşa cum foloseşte controlat procedee ale romanului clasic, la fel, apelează sobru şi discret la sugestii ale subiectivismului modern (aparţinând romantismului) pe care, aparent, nu-l agreează.

    Modernitatea lui Rebreanu ţine de puternica lui personalitate care asimilează tradiţia prozei şi nu ezită să construiască (să inoveze!) în consens cu propriile convingeri şi aspiraţii. Astfel, pare că nu acceptă să scrie pentru tipar la persoana întâi, deşi operează cu personaje predispuse la monolog interior care s-ar fi putut extinde firesc, sau preferă procedee romantice (vise, mister, angoase, interiorizare şi reflecţie …), care acced în relatarea modernă fără frivolitate şi fără exagerări comportamentale.

    Critica literară din perioada interbelică i-a recunoscut marele talent şi capodoperele epice („Ion”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Răscoala”), dar celelalte romane au fost exilate în interiorul reproşurilor lipsite de respect sau al rezervelor glaciale, iar mediocritatea de dramaturg i-a fost taxată fără echivoc. Opera rebreniană epică a stârnit aglomerări de pronunţare. Cu aprecieri valabile şi cu plusuri exegetice s-au exprimat: E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, Felix Aderca, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Octav Suluţiu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, I. Petrovici, Al. A. Philippide, Mircea Damian şi alţii; cu scăderi pătimaşe ori cu inexactităţi jenante au scris: Tudor Arghezi (ulterior a retractat!), Nicolae Iorga (autoritar dar cu obiectul muncii în suferinţă), Nichifor Crainic, Romulus Dianu etc.

    Readusă în dezbatere critică după aproximativ două decenii de la moartea scriitorului, opera lui Liviu Rebreanu este cercetată şi studiată cu profesionalism de bună calitate, purtând, uneori, amprenta unor marcaje ideologice. Nicolae Manolescu semnalează potenţialul consistent de idei, adevărat tezaur pentru interpretarea textelor şi pentru redimensionarea semnificaţiilor cu metode şi cu mijloace derivate din modernitatea criticii: „Un lucru mi se pare limpede: în măsura în care mitul unui Rebreanu – creator obiectiv şi realist este rodul unei lecturi excepţionale (cu titlu ilustrativ, am citat pe Lovinescu şi Călinescu), el este rodul unui anume tip sau sistem de lectură. Şi atunci ne punem întrebarea: De ce depinde în definitiv modul de a citi altfel pe Rebreanu? Câteva lecturi recente au arătat că Rebreanu este în fond inepuizabil şi surprinzător.” (Luceafărul, septembrie, 1969, p. 3).

    Pe fondul publicării ediţiei critice a Operelor (I – XXIII) scriitorului, îngrijite de eminentul cercetător şi exeget Niculae Gheran, apar contribuţii remarcabile la înţelegerea scrierilor, semnate de Lucian Raicu, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea, Liviu Petrescu, Adrian Marino, Al. Săndulescu, Dana Dumitriu, Al. Protopopescu, Niculae Gheran, Radu G. Ţeposu, Nicolae Creţu, Stancu Ilin, Adrian Dinu Rachieru, Ion Simuţ, Theodor Codreanu.

    Punctele de vedere sunt nuanţate, fertile, incitante, invitând la alte explorări în universul operei rebreniene pe trasee cum ar fi: reconsiderarea valorică a nuvelelor, avansarea constantă a romanului „Ciuleandra” în rândul celor de prim-plan, referinţele la arta prozatorului şi la complexitatea personajelor, obiectivitatea sporită faţă de neajunsurile literare ale unor lucrări, îndreptarea unor prejudecăţi despre imaginea intelectuală a scriitorului, intuiţii artistice fascinante etc.

    Opera şi personalitatea lui Liviu Rebreanu oferă încă teritorii vaste pentru cei dispuşi să investigheze printr-un alt „sistem de lectură” (N. Manolescu). Să zicem, prin sistemul unei „lecturi atente” (I. Simuţ).

    (Capitol din: Ilie, Zanfir. Romanul de analiză la Liviu Rebreanu. Florești: Limes, 2014, pp. 95-112.)

    V.A. Urechia, publicist

    De îndată ce, cu mai mulţi ani în urmă, mi s-a încredinţat managementul Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” din Galaţi, ideea de a mă apleca mai mult şi cu toată temeinicia asupra vieţii şi operei marelui cărturar care s-a implicat atât de mult în istoria modernă a Galaţiului nu mi-a mai dat pace. Mă întâmpina, în fiecare dimineaţă, în faţa sediului instituţiei care-i poartă numele, bustul său de piatră protejat discret de cetina mereu verde a pinilor, brazilor şi parcă mă întreba cum mai merge biblioteca pe care a săvârşit-o şi mai ales cum îl mai privesc românii de azi pe el, cel ce făcuse atâtea pentru urmaşii lui în veacuri, dar care se simte tot mai învăluit în ceaţa necruţătoare a trecerii vremii şi vremurilor şi tot mai puţin pomenit şi stimat de către cei cărora atât de mult a stăruit să le lase moştenirea sa. Am considerat o datorie de onoare să încerc să risipesc acea densă ceaţă şi să scutur cât mai energic acel praf al uitării de pe chipul unuia dintre cei mai mari patrioţi pe care i-a avut ţara vreodată şi să purced la cercetarea în profunzime a vieţii şi a operei sale, urmărindu-i cu încântare meritele şi înţelegându-i cu îngăduinţă poticnirile şi neîmplinirile. Aşa s-au născut, mai întâi, teza de doctorat dedicată publicisticii sale, pe care anume am susţinut-o la Chişinău, tocmai pentru a-i omagia dragostea lui neţărmurită faţă de „frumoasa Basarabie”, aşa cum o numea el, şi apoi cartea, pe care anume am publicat-o la Piatra Neamţ, pentru a aduce, de asemenea, un omagiu meleagurilor sale natale.

    Proiectată pe ecranul marilor transformări româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, Reformele lui Cuza, Războiul de Independenţă, venirea lui Carol I, personalitatea lui Vasile Alexandrescu Urechia a fost de-a dreptul uriaşă. Nimeni până la el şi nici după aceea nu s-a identificat mai bine cu idealurile epocii şi nu s-a risipit mai generos şi cu mai mult folos în toate domeniile în care prefacerile stăteau să izbucnească, şi la chemarea nevoilor interioare, dar şi la îndemnul şi exemplul Europei, ce ne lăsase cu mult în urmă pe calea progresului. A fost exact omul pe care epoca îl revendica şi a ars decenii la rând pentru ca, prin propria dăruire, faptele să se împlinească mai iute, mai temeinic şi mai cu folos.

    A intrat mai întâi în literatură, ca fabulist, a fost poet, nuvelist, romancier, dramaturg. S-a consacrat, în paralel, istoriografiei şi istoriei, folcloristicii şi artelor, a fost politician, deputat, ministru, profesor universitar, a cules legende şi creaţii populare, a ctitorit noi instituţii, a fondat noi structuri societare, a deschis şcoli, biblioteci, muzee, şi-a pus umărul la fondarea Academiei Române, a Ateneului, a făcut teorie, istorie şi critică literară, a fost neobosit ambasador al României la forurile internaţionale, s-a dovedit cel mai înflăcărat stegar al drepturilor românilor de dincolo de graniţe, din Transilvania, Basarabia, Bucovina, Bulgaria, Macedonia, a susţinut aducerea Principelui Străin, după ce servise Unirea Principatelor şi-l sprijinise pe Al.I. Cuza, a fost parlamentar şi a contribuit la înfiinţarea Episcopiei din Ismail, a Dunării de Jos, strămutată apoi şi rămasă la Galaţi, a făcut tot ceea ce înalta conştiinţă de român i-a dictat şi aproape că nu a fost domeniu în care să nu se implice, dar, de departe, cea mai constantă, cea mai prodigioasă în rezultate şi cea mai iubită dintre pasiunile şi preocupările sale a fost, fără îndoială, publicistica, pe care a risipit-o în toate periodicele vremii.

    S-a înscris de la început pe linia dominantă a epocii, aceea a participării marilor scriitori la dezbaterea publică şi s-a remarcat în condiţiile în care au făcut publicistică în aceeaşi perioadă cu el nume ilustre precum Vasile Alecsandri, cel ce-i îndrumase primii paşi în presă, Bogdan Petriceicu Hasdeu, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, dar a avut ceva deosebit faţă de toţi aceştia, el a ştiut atât de bine să îmbine multiplele roluri sociale, politice şi culturale pe care şi le-a asumat, încât s-a impus ca un neobosit tribun, aproape ca o instituţie în sine, gata oricând să intervină şi să ofere sfaturi, îndemnuri şi mai ales soluţii. „Ori de câte ori ţipătul românilor se auzea jalnic tânguindu-se peste ţări şi mări pe unde vitrega soartă voia să-i alunge, de atâtea ori se auzea, puternic şi deşteptător, ca o trâmbiţă de arhanghel, glasul de îmbărbătare al lui Urechia” – scria Gr. Tocilescu.

    A acoperit cu viaţa, neliniştile, faptele şi scrisul lui, între 1834 şi 1901, o jumătate de veac fundamentală pentru istoria românilor şi, dacă vrem să aflăm cum s-a desfăşurat ea, an de an, zi de zi aproape, este suficient să parcurgem, unul după altul, toate articolele pe care le-a scris şi publicat el de la debut şi până la înălţarea la ceruri. Dar el nu era ziaristul care să lase articolul în redacţie şi să plece, el era, pe de o parte, fondatorul de ziare şi promotorul cel mai activ al presei româneşti a vremii şi, în acelaşi timp, redactorul cel mai activ şi mai harnic, de la semnatarul ştirilor neînsemnate până la editorial, de la cronică de carte până la eseu, de la opinii în legătură cu cele mai diverse domenii la articole mobilizatoare pline de entuziasm şi bună credinţă. Iar după ce-şi vedea rodul scrisului publicat, intra de îndată în celelalte roluri, de ministru, de parlamentar, de academician, de profesor şi pedagog, de fondator de şcoli, biblioteci sau muzee şi se lupta din toate puterile sale pentru transformarea cuvântului tipărit în faptă palpabilă, a idealului pur în împlinire trainică şi folositoare poporului său.

    A fost o personalitate polivalentă a culturii româneşti, un campion al românismului, fondator al presei naţionale moderne, un „Arhanghel al entuziasmului”, cum îl numea Hasdeu, punându-şi scrisul în slujba „concordiei naţionale”, a încetării vrajbei între confraţi (a încetării „focului dintre noi”, cum zicea el) şi a creării unui front comun pentru o limbă şi o literatură unice, puse în slujba unităţii şi progresului, pentru o ţară liberă, progresistă, asemeni celor europene pe care le vizitase în tinereţe şi de la care împrumutase şi adaptase la condiţiile de acasă cele mai nobile idei. A fost, prin toate acestea, promotorul activ al rolului jurnalismului în societăţile moderne, iar tot ceea ce a înfăptuit el poate oricând să fie un exemplu pentru astăzi şi pentru toate timpurile. De aceea se cuvine ca el să aibă întotdeauna o pagină aparte, plină de semnificaţii şi învăţăminte, în istoria presei moderne româneşti.

    Cu toate aceste imense merite, Vasile Alexandrescu Urechia nu s-a simţit prea bine în epoca lui şi nici astăzi numele lui nu este rostit fără a se face prezentă o anumită rezervă sau chiar o dorinţă ascunsă de uitare. Nu s-a simţit prea bine tocmai datorită efervescenţei şi ubicuităţii sale, deranja faptul că, pretutindeni unde se întâmpla ceva, nu se putea să nu fie prezent, cu entuziasmul şi dăruirea lui, şi Urechia şi, de multe ori, ceea ce se întâmpla acolo tocmai lui V.A. Urechia i se datora.

    Scria şi înfăptuia cu o pasiune şi o energie atât de debordante, încât, adesea, în entuziasmul lui şi în graba firească de a vedea cât mai repede ideea preschimbată în realitate, săvârşea şi greşeli, de documentare sau de redactare. Încurca sau aproxima unele date istorice ori cădea pradă unor nevinovate confuzii inerente unor abordări atât de variate şi de complexe. Era firesc ca alţi condeieri ai epocii să arunce ochii, uneori cu invidie, alteori cu răutate, în ograda scrisului urechian şi să-i sancţioneze inadvertenţele, graba şi erorile. Titus Maiorescu şi gruparea de la „Junimea” l-au neantizat prin intervenţiile lor de pe poziţii adverse, nu l-a iertat nici prietenul lui din aceeaşi tabără, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi chiar Mihai Eminescu l-a ironizat pentru împrumutul de nume de la marele cronicar Grigore Ureche. În zilele noastre, Nicolae Manolescu s-a situat faţă de Urechia pe o poziţie asemănătoare înaintaşului său, Maiorescu, fără a păstra, totuşi, din virulenţa acestuia, iar singurii care s-au ocupat cu temeinicie în vremurile noastre de viaţa şi opera cărturarului au fost Vistian Goia, care oferă cel mai pertinent punct de plecare în abordarea operei sale – „Portretul acestui harnic cărturar trebuie revizuit, fără a-i ignora erorile” – şi Al. George, care i-a reeditat operele semnificative, readucându-l în atenţia contemporanilor.

    Peste tot unde sufletul de român ducea mai departe istoria, obiceiurile, datinile, limba şi nădejdile şi-a risipit Urechia o jumătate de secol marea iubire de neam, dar Galaţiului, acestor meleaguri scăldate de Dunăre şi binecuvântate de paşii apostolici ai întâiului chemat de Iisus, Sfântul Andrei, i-a acordat de la începuturi şi până la moarte o aşa de specială atenţie, încât marele cărturar, ca şi domnitorul pe care l-a servit cu pasiune, Al.I. Cuza, pârcălabul nostru, al Galaţiului, judeţul Covurlui de atunci, ar trebui să fie considerat printre fondatorii metropolei moderne care este astăzi. A fost cu Galaţiul mulţi ani în Parlamentul României şi nu credem că a existat, există sau va exista prea curând vreun deputat sau senator, care, venind dintr-o altă zonă a ţării, să se identifice atât de profund şi atât de fecund cu nevoile şi aspiraţiile meleagurilor de adopţie. A vrut să facă anume la Galaţi – nici la Piatra Neamţ, de unde venise, nici în altă cetate din Moldova sau din Ţara Românească, şi nici măcar la Bucureşti, unde trăia – o bibliotecă de rang european, care să rămână în veci, pomenindu-i amintirea, şi nu numai că şi-a donat cărţile pentru înfiriparea instituţiei, dar a făcut şi planuri îndrăzneţe pentru edificarea unui palat al ei, un fel de Ateneu al lecturii, cum nu se mai făcuse până atunci în toată ţara. Palatul chiar s-a ridicat după moartea lui, dar destinul a făcut ca alte glasuri să se audă acum acolo, cele ale actorilor de la Teatrul „Fani Tardini”, în schimb, acelaşi destin a dat bibliotecii sale, ajunsă astăzi la aproape un milion de titluri, fosta mare casă a Comisiei Europene a Dunării, în faţa căruia i s-a pus în 1971, la şaptezeci de ani de la ridicarea sa la ceruri, bustul de piatră, acela pe lângă care trec cu evlavie în fiecare dimineaţă.

    A murit la început de nou veac şi la trist ceas de toamnă, în 22 noiembrie 1901, în timp ce mai zăbovea încă la masa de scris, înainte de a porni iarăşi spre Dealul Mitropoliei, la o nouă şedinţă de Parlament, şi poate că se gândea în acele clipe şi la Galaţiul lui iubit, pentru care pregătise cu siguranţă şi alte proiecte şi alte împliniri. Tocmai fusese propus pentru Premiul Nobel pentru pace şi numai destinul nemilos care l-a răpus în chiar acele momente de aşteptare a făcut ca marele premiu pe care l-au râvnit şi-l râvnesc încă românii să nu fie primit chiar de el, Vasile Alexandrescu Urechia, gălăţean adevărat prin iubire şi devotament. A fost chemat la ceruri tocmai în anul în care aştepta Nobelul, dar nu premiul l-ar fi făcut fericit pe el, ci tocmai dragostea faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu.

    O frumoasă prietenie îl legase pe cărturarul Urechia de prea învăţatul şi cuviosul Melchisedec Ştefănescu, primul episcop al Dunării de Jos, cel ce venise, ca şi el, de sub muntele Pietricica, pentru a purta cu cinste şi iubire de Dumnezeu şi de neam toiagul sfânt al primului arhiereu al acestei eparhii ridicate astăzi la rangul de arhiepiscopie. Şi iată cum, prin strădaniile sale cele mai alese, lăsa Urechia gălăţenilor două instituţii spirituale fundamentale, cea a cărţii eterne şi cea a credinţei străbune. Dar aripa lui protectoare şi spiritul lui novator plutesc şi acum deasupra întregului oraş şi poate că, peste aproape 20 de ani, la împlinirea a două veacuri de la naşterea lui, gălăţenii vor fi pregătiţi şi vor şti poate mai bine să-i aducă cele mai profunde omagii şi să-i dăruiască cele mai sincere semne de recunoştinţă. Până atunci însă şi până la mai apropiata aniversare a unui secol de la înfăptuirea Marii Uniri, pe care cărturarul n-a apucat-o, dar pe care a prefigurat-o prin tot ceea ce a scris şi înfăptuit, în urma acestui omagiu care a fost aplecarea temeinică asupra publicisticii sale, am propus deja instituirea Premiului Naţional „V.A. Urechia” pentru performanţe în jurnalism/publicistică, premiu ce ar urma să se atribuie anual în cadrul Congreselor Asociaţia Română de Istori a Presei, precum şi realizarea, aici, în oraşul său de suflet, în Grădina Publică, a unei alei a personalităţilor gălăţene din toate timpurile, după modelul Aleii Clasicilor din parcul „Ştefan ce Mare” din Chişinău, pe care, la loc de cinste să fie aşezat bustul istoricului, scriitorului şi publicistului V.A. Urechia.

    Dar până când acestea se vor fi împlinit, cât mai repede sperăm, Vasile Alexandrescu Urechia primeşte zilnic, ceas de ceas, de dimineaţă şi până seara târziu, cel mai frumos şi mai viu omagiu, unul pe care chiar el cel mai mult l-ar preţui şi l-ar simţi până în adâncul fiinţei sale, acela al miilor, zecilor de mii de cititori care păşesc zilnic, pe sub privirile sale vizionare prinse în temeinicia şi eternitatea pietrei bustului său, spre sălile de lectură sau spre secţiile de împrumut ale bibliotecii care-i poartă numele şi recunoştinţa în vecii vecilor.

    (Capitol din: Ilie, Zanfir.  V.A. Urechia, publicist. Piatra-Neamț: Acțiunea, 2015, pp. 5-11.)

    Zanfir Ilie, Wuhan: viteza clipei
    Trei zile şi trei nopţi în „Oraşul fericirii”
    De la Siret la Han şi de la Dunăre la Yangtze

    O plecare în China înseamnă nu numai schimbarea continentului, ci şi a unui mod de a exista şi de a gândi. E ca şi cum ai pleca într-o altă lume, într-un alt univers sau pe o altă planetă. Mai ales dacă se întâmplă să calci pentru prima dată pe pământurile acestei ţări unice în lume, prin istorie, civilizaţie şi prezent. Este a treia mare ţară de pe glob, după Rusia şi Canada, se întinde pe 9,6 milioane kilometri pătraţi şi are o populaţie de 1,4 miliarde de locuitori, ceea ce ar însemna că o cincime din întreaga populaţie a Pământului se află între hotarele sale… Denumirea oficială pentru cei de dincolo de graniţe este aceea de Republica Populară Chineză, dar chinezii îşi numesc ţara Pinyin Zhonghua Renmin Gongheguo, în care Zhong Guo înseamnă Ţara de Mijloc, conform credinţei că ţara lor ar fi centrul geografic al Pământului şi singura civilizaţie adevărată…

    Mai vizitasem China, cu câţiva ani înainte, în 2010, dar în calitate de simplu turist, plecasem împreună cu soţia într-o aventură asiatică, cu vizitarea unor mari oraşe precum: Beijing, Tokio, Hong Kong, şi cu sejururi de vis într-o lume pe care o ştiam doar din cărţi şi din filme, şi pe care o descopeream prin acea detaşare şi destindere pe care numai starea de vacanţă o poate oferi. Să pleci însă în calitate oficială, să reprezinţi municipiul, adică, Galaţiul la o manifestare de prim rang, organizată în oraşul prieten Wuhan, era cu totul altceva. Mai ales că trebuia să suplinesc cu brio absenţa obiectiv motivată a adevăratului invitat, domnul ing. Marius Stan, primarul municipiului, care mi-a înmânat programul şi m-a rugat să mă pregătesc de plecare doar cu câteva zile înainte de programarea manifestării. Trebuia să ţin, deci, locul primarului şi să-l ţin nu oricum, ci bine…

    Ceea ce era şi mai interesant consta în faptul că urma să plec la drum, la lungul drum, alături de preşedintele Consiliului Județului, dr. Nicolae Dobrovici Bacalbaşa, a cărui notorietate/personalitate bine pronunţată depăşise de mult graniţele Dunării de Jos şi, după cum aveam să mă conving încă o dată, chiar şi ale ţării… Cine nu-l ştie pe Nicolae Bacalbaşa? Prestaţiile sale anterioare la televiziunile locale şi centrale, multiplele calităţi pe care le reprezintă cu mare succes, de medic, de om politic, de scriitor, de profesor universitar şi de preşedinte al Consiliului Județului Galaţi, umorul rafinat şi spiritul acut al replicii spontane l-au făcut atât de cunoscut şi i-au conferit un capital aşa de mare de simpatie publică, încât a pleca undeva, oriunde şi cu orice scop împreună cu domnia sa devenea – în afara plăcerii şi a satisfacţiei reale de a-l însoţi – un mare „mic complex”, ştiind că, în faţa sa, oricine, oricât de cunoscut ar fi şi oricât de mult s-ar strădui, n-ar avea nici o şansă să se impună. Eram condamnat să stau la/în umbra sa şi să accept situaţia cu demnitate fără a uita să-mi îndeplinesc însărcinările delegate…

    Plecarea a fost într-un fel precipitată, aflasem doar cu patru zile înainte că va trebui să merg în locul primarului, aşa că pregătirile au trebuit să suporte ritmuri rapide şi nu lipsite de emoţii. Aveam să revăd China, Beijingul mai întâi, apoi regiunea Hubei, a cărei capitală era oraşul înfrăţit cu Galaţiul, Wuhan, de data aceasta, nu ca simplu turist ci, ca şi Nicolae Milescu altădată, păstrând, evident, proporţiile, cu o misiune precisă şi cu scopuri bine definite, care ţineau, în fond, de deschiderea de noi oportunităţi pentru o colaborare mai bogată, mai precisă şi mai rodnică cu partea chineză, în ceea ce priveşte viitorul Galaţilor…

    Acolo, la Wuhan, trebuia să reprezentăm Galaţiul la „Wuhan International Friendship Cities Summit”, adică, pe româneşte, la „Întâlnirea la Nivel Înalt a Oraşelor Prietene cu Wuhan”, manifestare de mare amploare, ce avea să se desfăşoare timp de trei zile în capitala provinciei Hubei, cu participarea unor delegaţii din toate zonele lumii, din mari oraşe cu care localnicii reuşiseră să stabilească relaţii temeinice de prietenie şi colaborare în domenii multiple. Este suficient să amintim că fuseseră invitate delegaţii din partea unor centre urbane aparţinând unor ţări precum Anglia, Suedia, Rusia, Statele Unite ale Americii, Cam­bodgia, Nepal, Sin­gapore, Franţa, Japonia, Germania, Olanda, Thailanda, Coreea de Sud, Belgia, Indonezia, Ucraina, Italia, Ca­nada, Argentina, cu România printre ele. Cu o asemenea reprezentare, din ţări atât de diferite şi de îndepărtate unele de altele, cu tradiţii, economii, regimuri politice şi spiritualităţi dintre cele mai diverse, Provincia Hubei şi oraşul Wuhan au devenit timp de trei zile sediul unui veritabil summit, al unei întruniri mondiale cu nimic mai prejos decât cele patronate de O.N.U. sau de alte organisme internaţionale de prestigiu şi de mare impact mondial.

    Sigur, că şi din acest punct de vedere, emoţiile pricinuite de perspectiva unei astfel de participări nu puteau lipsi. Privită dinspre Europa, China este un continent în sine, un alt model de civilizaţie, un mister şi o revelaţie în acelaşi timp, o bogăţie tainică ce greu se lasă dezvăluită/descifrată şi, la urma urmei, o vatră statornică a nu mai puţin de cinci milenii de civilizaţie, una care a dat lumii busola, hârtia, praful de puşcă – ca să reţinem doar trei instrumente specifice, dincolo de care se întrevăd tot atâtea trei mari dimensiuni ale comportamentului uman din toate timpurile şi de pe întreaga planetă: tiparul, navigaţia şi războiul. Aşa a văzut-o probabil, spre sfârşitul veacului al XIII-lea, pe la 1271, în timpul dinastiei Yuan, şi Marco Polo, primul european care a lăsat mărturii scrise despre modul de viaţă al chinezilor în memoriile sale, anume intitulate „Cartea minunilor”, sau „Diversitatea lumii”.

    Aparent un aventurier, dar unul care a făcut mult bine istoriei, interconectându-i civilizaţiile şi grăbind-o în evoluţia ei, Marco Polo a fost unul dintre acei oameni care apar de nicăieri la timpul potrivit, destinaţi să răspundă , fără să conştientizeze acest lucru, unor necesităţi cerute de legile nescrise ale dialecticii universale. El nici măcar n-a avut intenţia de a-şi scrie însemnările de călătorie, dar întâmplarea a făcut ca, la întoarcere din China, în închisoarea în care a fost aruncat de autorităţi să se afle şi un anume Pusta, dăruit de Dumnezeu cu harul scrisului şi care, ascultând poveştile aproape incredibile pe care le debita Marco în lungul timp al detenţiei şi fermecat de frumuseţea şi ineditul lor, s-a hotărât să le aşeze pe hârtie… Exact peste patru veacuri, la 1675, un alt european, de data aceasta al nostru Nicolae Milescu Spătarul (zis şi Cârnul), cel cu nasul tăiat de Vodă pentru aspiraţiile sale prea înalte, aflat pe atunci în slujba ţarului Rusiei şi trimis de acesta într-o solie în ţara vecină, s-a întors, pe lângă îndeplinirea sarcinilor diplomatice, şi cu un „Jurnal de călătorie în China”, etichetat adesea ca primul reportaj din istoria literaturii române…

    Ca să înţelegi însă cu adevărat China, trebuie să-i ştii pe cât e posibil istoria de cinci mii de ani, cu dinastiile, cu filosofii şi poeţii săi, cu momentele de răscruce din lunga şi întortocheata sa evoluţie socială, politică şi culturală, cu marile ei descoperiri, cu religiile şi aspiraţiile sale, cu monumentele trecutului şi cu noile temelii ale viitorului, unul la fel de misterios şi de fascinant ca şi tot ceea ce s-a întâmplat până acum pe vastele-i meleaguri. Tocmai de aceea, în scurtul răgaz pe care-l aveam până la urcarea în avion, am căutat prin rafturile bibliotecii câteva cărţi care să-mi ofere acele informaţii de iniţiere în cunoaşterea acestei mari şi impresionante ţări. Mărturisesc că de un real folos mi-au fost volumul „China. Ghid complet”, apărut la Editura Aquila, la Oradea, în 1993, dar mai ales cartea profesorului universitar gălăţean Cosma Tudose, „Arc peste timp. Canada – Statele Unite – China”, editată de Editura Academica, în 2013, la Galaţi, ambele existente în patrimoniul Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”, iar ultima, cu următorul autograf, din partea autorului: „Cititorilor Bibliotecii V.A. Urechia Galaţi, cu dragoste”. Domnul Cosma Tudose vizitase cu câţiva ani în urmă regiunea Hubei şi capitala, Wuhan, într-un schimb de experienţă cu Institutul Tehnologic de acolo, una dintre cele mai mari universităţi ale Chinei, şi avea să noteze în volumul amintit câteva din impresiile domniei sale, foarte utile în predocumentarea mea pentru cunoaşterea în linii mari a zonei şi oraşului pe care urma să le vizitez.

    China are cu siguranţă secretele ei, aşa ni se pare nouă, europenilor, la fel cum şi lor, probabil, viaţa de pe bătrânul continent li se pare străină şi ciudată, chiar dacă, după cum se ştie, chinezii se adaptează foarte repede la condiţiile noastre. Dar, dincolo de aceste secrete sau mistere, cum vrem să le numim, se află realităţi obiective şi explicaţii cât se poate de logice. Ceea ce i-a format pe chinezi, ca popor şi ca spiritualitate, la începutul istoriei lor a fost forma dinastică de guvernare, puterea considerată de origine divină a regilor şi împăraţilor, pe de o parte, supunerea necondiţionată, adesea fanatică, a oamenilor de rând, pe de altă parte. Această supunere până la sacrificiu faţă de autoritatea superioară/supremă a lăsat urme adânci în psihologia şi comportamentul chinezului de rând. Istoria lor a început cu mult înainte de istoria altor popoare, foarte dezvoltate astăzi, şi se continuă în ritmuri şi sub auspicii dintre cele mai pretenţioase.

    La sfârşitul mileniului III, înainte de Hristos, prin secolul al XXI-lea, teritoriul Chinei de azi era ocupat de organizaţii statale mărunte, fără conştiinţa unităţii. Cea care avea să le unească, prin anii 221-206 î.Hr., va fi prima dinastie imperială, dinastia Qin, de la care provine şi numele de China, în timpul căreia s-au standardizat moneda, greutăţile şi unităţile de măsură şi s-a normat limba scrisă. În această perioadă se continuă construirea marelui zid pe crestele munţilor şi tot de atunci datează celebra armată de teracotă, despre care vom mai vorbi. După 206 î.Hr., urmează Dinastia Han, în timpul căreia s-a inventat hârtia şi a fost deschis Drumul Mătăsii. Apogeul civilizaţiei chineze s-a produs în timpul dinastiei Tang, în perioada 618- 907 d. Hr. Ea cuprinde câteva secole de înflorire materială şi culturală, este epoca în care se instituie o generoasă toleranţă religioasă şi ideatică (spre deosebire de „întunericul” care domnea la acea vreme în Europa), se răspândesc învăţăturile budiste şi ale misionarilor creştini nestorieni, proveniţi din Siria, se nasc şi scriu mari poeţi, precum Li Taibo, Du Fu, Wang Wei şi alţii. Pe când, în bătrânul continent, în acea perioadă Carol cel Mare nu ştia nici măcar să citească, Biblioteca imperială a Chinei număra peste 50.000 de volume. Se dezvoltă toate artele, pictura, sculptura, muzica, inclusiv celebra artă a porţelanului. După anul 1200, când intră în scenă dinastia Yuan, în timpul căreia Beijing devine capitala Chinei, se duc lupte aprige cu mongolii (conduşi de Kubilai, nepotul lui Ginghis-han). Între 1271 şi 1296 este consemnată şederea lui Marco Polo la curtea imperială. În timpul dinastiei Ming, care va dura trei secole, până în 1644, a fost construit Oraşul Interzis, reşedinţa imperială, tot atunci făcându-şi apariția europenii, portughezii, în insula Macao, englezii, în Canton. Apar şi iezuiţii, propagatori ai catolicismului. Ultima dinastie imperială, cea a manciurienilor, instaurată de împăratul Qing în 1644 se va sfârşi la 1911, dată de referinţă în istoria nouă a Chinei.

    La sfârşitul secolului al XIX-lea, de la 1870 încoace, Japonia, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Germania au pus stăpânire pe teritorii întregi, transformându-le în colonii. Tensiunile interioare cresc în mod exploziv şi au loc revolte şi insurecţii. În urma revoluţiei boxerilor, a studenţilor din Nord, la 1912, lungul şir al dinastiilor se stinge şi China devine republică. Istoria modernă, cu cele două războaie mondiale, revoluţiile succesive, cu frământările interne, în plan economic, politic şi cultural şi cu transformările de la sfârşitul mileniului II şi începutul mileniului III au dus spre forma actuală de organizare politică şi statală, dar şi aceasta îşi dezvăluie specificitatea şi semnificaţiile profunde tot prin prisma istoriei multimilenare anterioare. China a devenit singura mare putere economică din lume cu un guvern comunist, dar cu un sector privat într-o dinamică expansiune, care a făcut din această uriaşă ţară asiatică unul dintre cei mai mari poli producători şi exportatori din lume. „Made în China” a devenit cea mai emergentă marcă a contemporaneităţii, iar ritmurile incredibile de dezvoltare industriale, în corelare cu progresul rapid din toate domeniile de activitate, devansează vizibil şi tot mai consistent ceilalţi mari campioni ai creşterii economice. Civilizaţia de peste cinci milenii reprezintă fundamentul solid al dezvoltării, iar chinezul de rând, moştenitorul unor forme superioare, am spune, unice, de participare, supunere, responsabilitate şi spirit de sacrificiu, agentul principal al acesteia.

    O ţară care este străbătută de la un capăt la altul de un zid anume ridicat împotriva năvălitorilor se deosebeşte de toate celelalte tocmai prin această opţiune la linişte şi progres, dublată de nevoia organică de siguranţă şi identitate. Dacă busola, hârtia şi praful de puşcă, ca să ne referim iarăşi doar la cele trei elemente simbolice enunţate, sunt acum ale tuturor şi puţini mai ştiu că au fost mai întâi ale chinezilor, Zidul Chinezesc este, a rămas şi va fi numai al lor, chiar dacă este considerat ca o valoare a umanităţii, fie şi pentru că el se întinde (încă) doar acolo, în China, trasând, pe 6.000 de kilometri, o graniţă străveche între nordul hoardelor năvălitoare şi sudul dinastiilor luptând pentru unirea popoarelor şi păstrarea identităţii.

    (Fragment din: De la Siret la Han şi de la Dunăre la Yangtze. În: Ilie, Zanfir. Wuhan: viteza clipei. Galați: Axis Libri, 2014, pp. 5-15.)