Aura Christi, văzută din Spania la Târgul de Carte de la Retiro

0
20

Poemele scrise de Aura Christi ne vorbesc despre un peisaj dezolat şi dezolant, dar viu în felul său. Unul dintre titluri pare să rezume just această climă poetică ambivalentă: “Din infern, cu dragoste”, spune profesorul Hector Briosos, de la Universitatea Alcala de Henares (Madrid). Volumul Aurei Christi, “Jardines Austeros”, a fost lansat pe 28 mai la Târgul de Carte de la Retiro, unde România este ţară invitată (25 mai -10 iunie). Corespondenţă de la Madrid de Héctor Briosos Cititorul spaniol ar rămâne surprins de supranumele sonor şi spiritual al acestei scriitoare moldo-române. Apoi, dacă acest cititor va începe volumul Jardines austeros • Grădini austere (Ediţie bilingvă româno-spaniolă, traducere în limba spaniolă de Dana Oprica, éride ediciones, Madrid, 2018) de la biografie, o va urmări pe Aura Christi şi pe părinţii săi pe cărările anevoioase ale culturilor care au format vechiul Imperiu Austro-Ungar, cu revoluţii, populaţii itinerante, limbaje care se suprapun, deportări şi frontiere mişcătoare. Cuvântul moldav pare să le rezume ambiguu: trei popoare, două ţări – una dintre ele numărându-se printre cele mai sărace din Europa –, o fâşie în litigiu la malurile Nistrului şi milioane de suflete pierdute. Poeta din Chişinău şi familia sa ţes o intrigă care se aseamănă – ca să folosesc un termen similar cervantesc – dosului unui tapet, cu culori şi desen şterse. De aceea, Christi vorbeşte de familia sa româno-rusă pe care o consideră ,,tribul său dispersat în lume” şi căreia îi desenează un arbore genealogic cu întinse ramuri macedonene şi moscovite, care acoperă ceea ce numim confuz Europa de Est. Noi, spaniolii, nu înţelegem bine aceste frontiere mobile care, de la Marele Război pentru Patrie, au împins România spre est. Dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, redus la o ,,mapă burduşită cu acte scrise româneşte” pe care Aura a moştenit-o de la bunicul său, nu a provocat doar Primul Război Mondial, ci, indirect, chiar şi pe cel de-al Doilea; a lăsat, de asemenea, orfani de ţară milioane de persoane, care apoi s-au înecat în socialism sau în ceva ce a încercat să fie şi care a rămas redus la un capitalism de stat, condus în România de către megalomanul lider suprem, Conducătorul Nicolae Ceauşescu. Însă, pe atunci, Aura nu se stabilise în Bucureşti, ci studia jurnalistica, aşa cum afirma, sub figura tutelară a lui Lenin, în Chişinău, capitala Republicii Socialiste Sovietice Moldova, dispărute în 1990.

Editorul Ángel Jimenez, traducătoarea Dana Oprica, autoarea Aura Christi, directorul Centrului Cărţii Andrei Novac, la evenimentul de lansare de la Târgul de Carte de la Madrid Dar să lăsam politica! Nu am avut bucuria de a o cunoaşte personal pe această elegantă poetă, însă avem la îndemână numeroase interviuri ale Televiziunii Române, care ne-o prezintă ca pe o doamnă cu o siluetă mignonă, cu un look modern şi o voce fină, care pare să se atenueze în câteva momente, însă rămâne foarte convingător. Cu această voce explică liniştit probleme de estetică, poezie şi cultură, din Bucureşti. Totul a început cu un grav seism în 1940 şi cu bombardamente britanice şi nord-americane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Şi ca şi cum asta ar fi fost puţin, vineri, 4 martie 1977, la 21:22, preţ de 55 de secunde, un cutremur de 7,2 pe scara Richter, apărut în regiunea Vrancei, a transformat Bucureştiul în mii de fărâme. Şi acolo a rămas, până azi, rupt şi fără suflet. Nimeni nu l-a reconstruit; nici măcar nu s-au deranjat să-l tencuiască şi să-l zugrăvească. Parisul României s-a convertit în moloz pe câmp deschis, în străzi, în Piaţa Naţiunii, în enormul bulevard al Unirii şi în sinistrul Palat al Parlamentului. Bucăţile care au scăpat de cutremur se ridică despicate şi împrăştiate prin întinderea care odată a fost un superb oraş. Chiar şi paupera şi umila Dâmboviţă, râul Bucureştiului, devine acum un trist canal de ciment cu fântâni lipsite de apă. Acest oraş leşinat de un cutremur şi de un dictator megaloman, o urbe aproape fără suflet, aproape fără trecut, aproape ruptă de tot şi fără miez, ni se înfăţişează în multe din poemele scrise de Christi: „Nu-i de făcut nimic. Statuile acestui oraş se înclină încet către moarte. Nopţile aici par spintecate de vorbele unui profet, ascultat de păsări, de caii ţiganilor. Aerul e închis ca o criptă fără urmaşi.” Deoarece, pentru ea, viaţa pare un mormânt şi locuinţa un sicriu, la fel cum întâlnim la Quevedo al nostru sau la tăiosul Emil Cioran. Această idee, care ne surprinde în Spania de azi, atât de hedonistă şi anesteziată, asaltează călătorul neprevenit de prin toate colţurile din România, în special din Bucureşti. Altă explicaţie conexă poeziei Aurei este poate alienarea brutală adusă de socialismul lui Ceauşescu, o alienare pe care acest dictator a preluat-o din Coreea de Nord în 1971 şi pe care a numit-o sistematizare, în jargonul particular al regimului. Ex-muncitorul politizat şi lider suprem a urzit un plan teribil de ,,societate socialistă multilateral dezvoltată”, care viza dispariţia satelor şi deportarea accelerată a locuitorilor în cartiere urbane, făcute din blocuri impersonale, acele sordide turnuri numite în anumite republici socialiste, pe drept cuvânt, pattenbauten sau paneláky, deoarece erau construite cu panouri prefabricate de ciment, care formau stupuri pătrate de miniapartamente pentru noile familii socialiste.

Bucureştiul, pe atunci distrus de cutremur, a început să sufere altă zguduitură, deloc cazuală. O suprafaţă de 8 km² în jurul centrului istoric al Bucureştiului a fost distrusă. Campania de demolare (denumită Ceauşima) a presupus prăbuşirea unor numeroase monumente, incluzând 3 mănăstiri, 20 de biserici, 3 sinagogi, 3 spitale, 2 teatre şi un remarcabil stadion stilul Art Deco. Acelaşi plan a cuprins strămutarea a 40.000 de persoane anunţate doar cu o zi înainte de a fi mutate în noile cămine, cu scopul de a lăsa loc grandiosului Centru Civic şi imensului Palat al Poporului (care este în prezent sediul Parlamentului român), pentru care se pledează că ar fi cel de-al doilea mare edificiu din lume, fiind depăşit, ca mărime, doar de Pentagon. Atât dezvăluie Wikipedia sau orice alt ghid turistic buimacului călător prin Bucureşti, înainte de a pleca la drum. În România, precum în multe alte ţări, alienarea maselor muncitoare astfel ,,eliberate” de jugul capitalist consta din dezrădăcinare şi abolirea trecutului. De aceea se mutau familii de ţărani sau orăşeneşti în timp de câteva ore; de aceea se nimiceau sate seculare, mănăstiri sau biserici. Şi dacă Palatul Poporului a strivit centrul oraşului pe care cutremurul îl iertase, norocul călătorului este, în ciuda a tot, că astăzi acesta întâlneşte un dedal de străzi incomprehensibile, care, acum un secol, au vrut să se asemene Parisului, şi un parlament monstruos, produsul predilect al operaţinii Ceauşima, un fel de Hiroshima al românilor. Într-un astfel de scenariu, există o climă umană specială. Romanul The Dean’s December, de Saul Bellow, începea în Bucureşti, în anii ’80, cu un decan nord-american captiv într-un spital cenuşiu şi năucit de birocraţia românească a epocii. Marele romancier din Chigaco a reuşit să prezinte, la perfecţie, mediul opresiv şi alienarea omului modern în faţa sistemului, atât în America plină de fast, cât şi în chinuitul Bucureşti din 1980. Aura Christi traduce această panoramă de dezolare în termeni de disperare, alienare, angustie şi moarte, câteodată cu mici străfulgerări de lumină. O urmărim pe scriitoare în zborurile şi prăbuşirile sale, în coşmarurile sale, în capriciile verbale, în căderile în gol. O însoţim în special când, asemeni poemului, Nu-i de făcut nimic, împărtăşeşte cu noi nemulţuirea, inerţia, criza, durerea. În acest fel, exclamă: „Geme. Scânceşte. Lasă-te-n bocet”. La orice pas, de-a lungul lecturii Grădinilor austere, ne asaltează viziunea morţii: „Ne tencuim din moarte în moarte”. Poeta proclamă propria dispariţie: „Soarele înghite camera în care scriu – mormânt de-odinioară, de azi, de mai târziu. Ultima veste? Nici urmă de mine.” Însă această moarte închipuită, temută sau dorită, nu ascunde o constantă reculegere de tip existenţialist, uneori exprimată grafic, cu forţă: ,,Cum scai mă ţin de trupul meu”. Poeta ni se arată plină de furie: „Mă ghemuiesc. Mă sfârtec. În mine mă înghesui. De parcă tot ce îmi rămâne-i să recad în străvechiul stârv al propriului eu, în grota trupului acesta blestemat.” Ca specialist în Baroc, îmi atrage atenţia neîncrederea de gheaţă, cosmică, asemănătoare versului ,,Nu e nici cer, nici albastru” sau negările calderoniene din secolul al XVII-lea spaniol. Precum scepticii din secolul al XVI-lea, Aura îşi notează aceste amare reflecţii: „Minte amurgul, înşală zeii, forma ce-nchide culori şi verbe.” Şi, exact ca scriitorii baroci, Aura observă abismul, însă cu vitalitate, cu forţa rostogolitoare a unui creaţionism sau a unui naturalism nerudian, ca în poemul intitulat Duhul ploii: „O, ploaie aşteptată, să vii de printre blocuri, cu sutele de umbre de fete prinse-n jocuri.” Poeta ne zdrobeşte cu fraze sfredelitoare ca ,,anii de fier”, însă păstrează vitalismul şi îşi etalează capacitatea de a supravieţui, când cugetă: „Din tot ce nu m-a omorât eu mă culeg”. Năvala naturii se traduce în strălucitoare metafore aproape suprarealiste: de exemplu, insomniile nu sunt altceva decât „miei de lapte”. Ne uimesc alte imagini cu un gust barochizant: „În aer: mustind cete de heruvimi de argint şi doar mişcări încete de fluturi prigoniţi.” În Spania anului 1940, Dámaso Alonso, urmându-i pe Kierkegaard, pe Sartre şi poate pe Quevedo, a publicat un volum de versuri, un strigăt existenţialist, Hijos de la ira [Fiii mâniei], în care îl interpela pe Dumnezeu şi evoca mii de imagini ale morţii, precum în poemul său Insomnio/ Insomnie”: „Por qué se pudren más de un millón de cadáveres en esta ciudad de Madrid por qué mil millones de cadáveres se pudren lentamente en el mundo.” „De ce putrezesc peste un milion de cadavre în acest Madrid de ce mii de milioane de cadavre putrezesc lent în lume.” Acum auzim la Christi alt strigăt, mai înăbuşit, feminin, însă care, în realitate, îl evocă pe acelaşi Dumnezeu aspru şi inflexibil al lui Dámaso. Pentru ea, fiinţa supremă nu-şi merită numele şi e prezentată ca un autentic vid (şi cu minuscule): „Totu-i joc, e vuiet, şi hohot, şi linişte, şi rătăcire, scurmată de marele nimeni, din care revin peste fire. Şi mă scufund. Mă scufund ca-n sfântul abis neştiut, înfruptându-mă din marele nimeni în mine-azvârlit din alt trup.”

Pe de altă parte, Aura nu doar se arată existenţialistă, ci, în multe poeme, devine mistică, spirituală: În miez de apocalipsă, sfântul abis, un glas ca de profet. Ca o bună existenţialistă, pe ici, pe colo, îl interpelează pe Dumnezeu care pare a fi unul singur cu mai multe nume: Christos, îngerul meu, Cineva, marele nimeni, marele absent… Propriul său alias îl încarnează, în felul ei, pe Creator, în persoana fiului lui. Însă nu există poezie adevărată fără formă. În acest câmp, cititorii spanioli, şi poate nu doar ei, ar fi surprinşi de cuvintele amalgamate, într-un aranjament de idei şi sfere diferite: locuinţă-mormânt, strigăt-lacăt, ierbi năuce… Aura jonglează abil cu imaginile fulgurante, tranziţii imposibile între ea şi lume, într-un fel de expresionism care uneşte două planuri, cel intim şi cel exterior. Atunci, peisajul animat irumpe în tabloul poetic: „Prin geam dă buzna o urişă amiază”. Acestea ar fi tonul şi fondul, aura poemelor scrise de Christi, care ne vorbesc despre un peisaj dezolat şi dezolant, deşi viu. Unul dintre titluri pare să rezume just această climă poetică ambivalentă: Din infern, cu dragoste. Avem în faţă o artistă bogată în imaginaţie, liberă şi stăpână pe propria-i artă, o surprinzătoare mistică modernă pe care o salut din Madrid.

(Text de Héctor Briosos, profesor la Universitatea Alcalá de Henares (Madrid)

Traducere din limba spaniolă de Dana Oprica)

Sursa: adevarul.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here