Elitele între narcisism şi implicare

0
107

Publicarea unei cărţi despre pericolul alienării de propriul destin al unui popor în condiţiile triumfului globalizării politice reprezintă una din cele mai inspirate iniţiative ale editorilor celei mai vechi şi prestigioase publicaţii de dezbatere ideologică privind edificarea României moderne

Scriu despre volumul Elitele şi conştiinţa naţională de Mircea Platon, generos distribuit ca supliment al penultimului număr din 2017 al revistei Contemporanul, cu sentimentul derridean al suplimentării unui gest deja săvârşit în deplinătatea semnificaţiei sale, căci comentariul cel mai adecvat sunt aceste versuri ale lui Nichita Stănescu: „Ai grijă, luptătorule, nu-⁠ţi pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce şi-⁠ţi vor aşeza/ în orbită un zeu/ şi el va sta acolo, împietrit, iar noi/ ne vom mişca sufletele slăvindu-⁠l…/ Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul/ slăvindu-⁠l ca pe străini”. Publicarea unei cărţi despre pericolul alienării de propriul destin al unui popor în condiţiile triumfului globalizării politice reprezintă una din cele mai inspirate iniţiative ale editorilor celei mai vechi şi prestigioase publicaţii de dezbatere ideologică privind edificarea României moderne.

Deşi componenta documentară a tratării nu este de neglijat, deceniile de studiu distorsionat al istoriei prilejuindu-⁠ne momente de revelaţie aproape cu fiecare apariţie postdecembristă de istoriografie onestă, cartea impresionează mai ales ca exerciţiu de fenomenologie a conştiiinţei naţionale a românilor reificată în praxis-⁠ul istoric al elitelor şi prin expresivitatea care caracterizează mai nou scriitura istoricilor, asimilată narativităţii literare. Inspiraţi tropi cognitivi prelungesc analiza evenimentelor în metadiscursul implicit al câte unui tablou moralizat, precum această figură a peşterii platonice locuite de români manipulaţi cu prea multă uşurinţă de maeştri ai diversiunilor transfrontaliere: „Personaj minor în sine, dar de proporţii gigantice proiectat pe pereţii cavernei bucureştene, dna Nuland a invitat la întâlnirea cu societatea civilă doar patru oengeuri […].”

Alegându-⁠şi elitele ca unghi de fugă al unei abordări diacronice a bunei guvernări, Mircea Platon realizează implicit o istorie a ideilor care au modelat România modernă. Doctor în istorie al Universităţii din Columbus, Ohio, autorul posedă atât o cultură disciplinară care îi îngăduie să se simtă în largul său pe tărâmul filosofiei instituţiilor, cât şi o agendă inspirată de pragmatismul american local, adică o situare pe poziţia interesului naţional. Provenind din diverse domenii disciplinare, elitele de care se ocupă autorul sunt evaluate din punctul de vedere al contribuţiei la progresul României şi al păstrării sau afirmării propriei identităţi în relaţiile internaţio-nale. Iată de ce nu îşi fixează punctul de pornire, nici în Dobrogea primei jumătăţi a mileniului întâi, când, de aici, au plecat la Roma erudiţii Aethicus Histricus, Ioan Cassian şi Dionisie Exiguul, nici în barocul copleşitoarei personalităţi a lui Dimitrie Cantemir, apropriat lui Leibnitz, nici la revista programatic orientată către Europa a lui Constantin Rădulescu-⁠Motru, discipolul lui Wilhelm Wundt, filosoful român fiind ţinta celui mai metodic şi nimicitor pamflet pe care l-⁠am citit în ultima vreme ce nu duce lipsă de imolări mediatice. Punctul de pornire este secolul al nouăsprezecelea, dominat de filosofia romantică asupra istoriei, care accentua importanţa evoluţiei organice a unui popor, cu păstrarea tradiţiilor şi modernizarea lor treptată. Deşi persiflează definiţia identităţii ca un „construct cultural”, laolaltă cu întregul jargon al epocii teoriei elaborate de ultima generaţie occidentală, naţionalismul avut în vedere de autor se deosebeşte de cel promovat, de exemplu, de gruparea de la Universul din deceniul al patrulea al secolului trecut, care dorea să-⁠i vadă pe etnicii români avansând în poziţii sociale importante în noul stat întregit. Mircea Platon nu defineşte identitatea pe temei etnic, străinii împământeniţi, slujind cu devotament România, precum Mihalic de Hodocin, fiind priviţi cu mai multă bunăvoinţă decât intelectualii snobi, cosmopoliţi, superficiali, care imită slugarnic modele culturale din centrele de putere ale timpului dispreţuindu-⁠şi conaţionalii. Nici conceptul de „elită socială” nu este unul conservator, autorul apreciind caracterul deschis al societăţii româneşti care acceptă pro-movarea elementelor talentate din clasele de jos sau care, în secolul al nouăsprezecelea, a acordat femeilor şansa unei cariere publice. Spaţiul privilegiat acordat Junimii este de înţeles, Maiorescu însuşi oferind exemplul consonanţei teoriei şi exemplului personal prin transpunerea ideilor sale de emancipare a femeii din Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (1861) în viaţa propriei familii – comparabil în această privinţă cu britanicul J.S. Mill. Ideile surorii sale, Emilia Humpel, reproduse de Mircea Platon, sunt un ecou al argumentului lui Maiorescu din teza de doctorat.

Dacă, în Istoria civilizaţiei române moderne, Eugen Lovinescu distinge între istorii evolutive (evoluţie organică, în Occident) şi istorii revoluţionare (popoare mai mici care au nevoie să ardă etape pentru a se sincroniza cu cele avansate), invocând cazul Japoniei pentru a-⁠şi susţine opţiunea pentru occidentalizare alături de Rădulescu-Motru şi contra naţionaliştilor sămănătorişti, Mircea Platon se solidarizează cu aceştia din urmă într-⁠un demers original care îşi extrage concluziile din propriile cercetări ale documentelor de civilizaţie românească în toate componentele – economie, administraţie, educaţie, drept, politici publice, incluzând reprezentarea la târguri şi expoziţii internaţionale – cu scopul dezactivării clişeelor şi teoriilor preexistente. Cei care nu au avut niciodată curiozitatea de a citi corespondenţa lui Iorga, de exemplu, care nu a fost un istoric de cabinet, ci un cetăţean intens racordat la viaţa socială, vor lua poate comentariile autorului privitoare la solidaritatea claselor sociale în construcţia identităţii naţionale prin cultivarea limbii drept jargon patriotard. În realitate, răspunsul entuziast al corpului didactic din liceele României în scrisori adresate lui Iorga cu un scris caligrafic pe care îl confundăm cu regularitatea literelor de tipar relevă conştiinţa dascălilor despre originea boierească a preţuirii şi cizelării limbii, la care au aderat însă toate clasele sociale, unii corespondenţi semnalând şi indiferenţa faţă de acest crez a generaţiilor mai noi, cosmopolite. Concepţia despre elite este evident inspirată de funcţionalismul începutului de secol douăzeci, Durkheim şi Gusti fiind adesea invocaţi. Convins de relevanţa socială a actelor individuale, a conştiinţei apartenenţei la un grup social, Mircea Platon optează, aşadar, pentru identitatea participativă în defavoarea autonomiei individualiste a membrilor societăţii. Pentru acelaşi motiv, se lasă purtat de nostalgii paseiste spre societatea organic interrelaţionată a breslelor României premoderne în defavoarea logicii impersonale şi atomiste a civilizaţiei globalizate a mall-⁠urilor, a politicilor impuse din afară de anonime ong-⁠uri finanţate de interese străine popoarelor, de spectacolul dezolant al alienării unor societăţi în care instituţiile democratic alese sunt atacate în caz de necooperare cu hegemonul suprastatal, iar „spaţiul public e patrulat de roboscopi ideologici însărcinaţi să tragă în tot ce mişcă în contrasens”. Rămân pentru istorie reconstituirea minuţioasă, cu date precise, a falsificării unor alegeri prezidenţiale, a rezultatelor unui referendum naţional, a ocultării rezultatelor unui recensământ, a parodiei „consultării“ unor demnitari străini cu ong-⁠uri (CRPE, IPP, EFOR, Freedom House Romania) finanţate de propriile state. Este imaginea unui popor căruia îi este furată istoria.

Martori ai acestor devieri politice, înţelegem revolta autorului, dar sunt cauzele răului străine de noi? Autorul se plânge că monumental ridicat în America în memoria crimelor comunismului seamănă cu statuia Libertăţii, fiind mai degrabă un simbol al superiorităţii liberalismului şi democraţiei americane. Unde este însă monumentul victimelor comunismului din capitala României? Timorate de un regim totalitar, de ce să ne mirăm că elitele politice rămân aservite hegemonului, oricare va fi fiind acesta? De ce nu există un capitol dedicat tragediei elitelor româneşti din anii postbelici, enormei risipe de inteligenţă şi creativitate datorate exterminării, eliminării din viaţa socială prin întemniţare, marginalizare, politici de personal?

Criza profundă în care au intrat mai ales cultura şi învăţământul României în anii 2004-⁠2012 ne-⁠a amintit, într-⁠adevăr, de anii postbelici, când victimizarea elitelor de către declasaţi sociali era sindromul inconfundabil al unei societăţi conduse de brute analfabete. Procesul de internaţionalizare a educaţiei e însă o promisiune reală de creştere a standardelor, iar cultura a fost dintotdeauna un fenomen transfrontalier, cu schimbătoare centre de influenţă şi înfloritoare societăţi care le-⁠au emulat. Valorile culturii aparţin unei ordini universale, iar identitatea nu este dată de succesul economico-financiar. Relaţia dintre elitele culturii şi reţeaua de putere au fost rareori amicale, ele funcţinând după logici diferite. Citim mai nou că expresionismul abstract şi mişcarea Beat din America postbelică au fost finanţate, fără ştirea lor – deoarece, „fiind o colecţie de leninişti, troţchişti“ şi anarhişti, nu ar fi acceptat – de către CIA care voia să demonstreze pro-comuniştilor diferenţa dintre libertatea de expresie din America şi reducţionismul hilar al artei socialiste din Uniunea Sovietică. Cu alte cuvinte, erau disidenţi cu voie de la poliţie, cum se spunea în România ceauşistă, şi chiar serveau scopuri opuse agendei lor conştiente.

Studiul elitelor din punctul de vedere al orientării şi eficienţei lor sociale este, fără îndoială, util. Într-⁠o conferinţă la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, ţinută la puţin timp după căderea Cortinei de Fier, Virgil Nemoianu afirma că politizarea studiilor literare a fost necesară menţinerii lor în programa universităţilor americane. Societatea dorea să ştie care e eficienţa lor asupra progresului comunităţii? Acest pragmatism social este poate efectul studiilor doctorale ale autorului în America. Ar fi însă greşit să confundăm politicienii şi strategiile lor interesate cu elitele culturale şi academice occidentale care au oferit o patrie spirituală celor aflaţi, cum spune Aura Christi, „acasă – în exil”, confruntaţi cu politica anti-⁠intelectuală, anti-⁠elitistă a totalitarismului comunist şi a urmelor ei în posttotalitarism. De altfel, citând critici occidentali ai consumerismului şi liberalismului care reduc totul la ban, Mircea Platon însuşi indică implicit o soluţie a afilierii la comunitatea internaţională a elitelor intelectuale, în condiţiile în care nici organicismul, nici funcţionalismul nu pot reînvia din trecutul ireversibil.

Maria Ana Tupan,Revista Contemporanul nr. 01 / 2018

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here