Subconştientul politic

0
127

Scopul declarat al cărţii nu necesita efortul scrierii ei, deoarece oricine, cu un crâmpei de imaginaţie, cunoaşte răspunsul întrebării pe care şi-⁠a pus-⁠o autorul, măcar din lectura cărţii lui Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru: „metamorfoza spiritului în condiţii de exterminare”. Câte studii de filosofie sunt necesare pentru a-⁠ţi răspunde la întrebarea dacă, la închisoarea Piteşti, doi gemeni puşi să se tortureze unul pe altul au fost culpabili moral sau de vină a fost scenaristul?

Lansat de Frederic Jameson în 1981, conceptul de „subconştient politic” a înlocuit pentru postmodernii care recuperau în acel moment dimensiunea istorică şi socială a culturii pe cel de „subconştient colectiv” al lui Jung. „Istoricizaţi!”, era noul imperativ al lui Jameson, care, pe urmele lui Lacan, demonstra că ideologia sau filosofia politică a individului sunt determinate de constrângeri implantate în subconştientul lui de normele şi tabuurile societăţii în care trăieşte. Fără să-⁠şi dea seama şi în ciuda intenţiilor conştiente, limbajul lui trădează cenzura unor conţinuturi psihice sedimentate în subconştient în cursul socializării. Limbajul nostru nu mai este flux al conştiinţei, ca pentru modernişti, ci revelaţie a unui subconştient în care sunt reprimate adevăratele gânduri şi înclinaţii sub presiunea Legii Tatălui/Autorităţii Sociale. Combaterea falsei conştiinţe şi eliberarea individului de politicile de manipulare ale structurilor de putere se aflaseră, de fapt, deja pe agenda Şcolii de la Frankfurt.

M-⁠am văzut confruntată cu cele două teorii cu prilejul unei recente vizite la cetăţile dacice din Grădiştea şi din Ţara Haţegului. Mi-⁠am spus atunci că putem identifica trăsături ale psihicului colectiv generate de raportul unui popor la spaţiul pe care îl locuieşte, dar că, pe măsura socializării acestui spaţiu în dauna relaţiilor sale cosmice, inconştientul unei colectivităţi umane este tot mai mult structurat sub presiunea relaţiilor de putere.

Am ajuns din eroare, mai întâi, la Ulpia Traiana Sarmisegetusa, pe care am vizitat-⁠o având drept ghid umbra virgiliană a profesorului meu de latină din liceu, Romulus Cojocaru, care trimitea cu decenii în urmă cei mai competitivi concurenţi la Facultatea de Limbi Clasice a Universităţii Bucureşti. Profilul lui ciceronian se potrivea spiritului critic al comentariilor despre caracterul strămoşilor noştri romani. Un popor pragmatic, disciplinat, dar hedonist şi fără apetit transcendental. Relieful pe care zac ruinele este plat, geometrizat fără cusur, dar şi fără „unghiuri de fugă” sau „schimbări de fază”. Dacă nu ar exista indicatoare, nu ai distinge între pătratul destinat altarului şi oricare alt pătrat – al băii cu apă caldă, sau al băii cu apă rece, de exemplu. Un spaţiu enorm, disproporţionat faţă de cel locuit, e destinat amfiteatrului, care putea găzdui mii de spectatori. Romanii, ne spunea profesorul, obişnuiau să asiste la luptele de gladiatori mâncând şi benchetuind. Ceea ce nu era prezenţă în lume-⁠ scenă reală de război – era re-⁠prezentat în lumea iluzorie a scenei. Fascinaţi de miturile eline, superioare idolilor lor, romanii au acceptat aceste artefacte simbolizate în lipsa unei religio – a unei relaţii personale cu divinitatea.

Sarmisegetusa Regia, destinaţia noastră originară, capitala strămoşilor daci, înseamnă intrarea în cu totul alt spaţiu. Un spaţiu înrudit cu al celorlalte mari mitologii. Urci muntele, arhetip al iniţierii, pe drum şerpuit, inspirând un aer tare şi pur precum respiraţia Cuvântului Genezei, în vreme ce în urechi îţi susură monoton un izvor nevăzut de undeva din abisul văii ascunse de brazii seculari în care dipare lumea din care ai venit. Zidul – cu o imensă circumferinţă şi lat de patru metri – nu este alcătuit din pietre informe sudate de mortarul fărâmiţat de vreme, ci din pietre uriaşe, ridicate şi perfect şlefuite în forma de paralelipiped dreptunghic de nişte uriaşi, de bună seamă, şi aşezate pentru vecie una peste alta. Un drum în pantă abruptă, mărginit de lespezi, ascunde privirii locul sacru de unde comunicau cu cerul, cu divinitatea. Circuitul cosmic este simbolizat însă şi mai jos, pe un platou, de trei repere fundamentale: izvorul (vieţii? timpului? buricul pământului?), soarele de andezit – oglindă a celui uranic – şi o construcţie geometrică, din stâlpi aşezaţi probabil după o ştiinţă aemănătoare popoarelor preistorice care au construit Stonehenge, cu evidentul scop de măsurare a celuilalt timp, al omului, curgând în ore, zile şi ani. Construcţiile dacilor par să fi fost un exerciţiu hermeneutic, o interpretare a peisajului cosmic – munte, cer, platou – peste care au suprapus unul simbolic în perfectă armonie cu cel dintâi. De partea dacilor, dialog cu fiinţa infinită; de partea romanilor, contemplaţie a scenei mărginite şi conştiinţă, nu a primatului onticului, ci al reprezentării. Romanii au construit civilizaţii. Dacii construiseră o cultură. La Sarmisegetusa Regia am înţeles cultul lui Eminescu şi al lui Blaga pentru „fondul nostru nelatin” ca şi caracterul schizoid al genezei etnice. Asemeni britanicilor, în care s-⁠au unit, rămânând veşnic în tensiune, spiritul imaginativ şi mitologizant al celţilor şi disciplina şi raţionalitatea germanică, s-⁠au născut şi românii ca popor din alianţa unor culturi radical diferite.

Scriind o carte despre jurnale, pagini memorialistice, documente şi biografii – Glasuri din bolgie, Editura Ideea Europeană, 2018 – Sorin Lavric realizează, din perspectiva celor de mai sus, o critică romană de bun simţ a unor daci sublimi şi de neînţeles. La nivel pur denotativ, demersul este unul de preamărire a victimelor totalitarismului şi o deplângere a ignorării lor în timpurile noastre, dar nu e nevoie de un analist al discursului pentru a surprinde revelaţiile unui subconştient politic mai curând maliţios decât admirativ. Asociaţi cu expresia latină al cărei referent este de obicei moartea (misterium tremendum et fascinans), foştii deţinuţi politici devin subiectul unor naraţiuni de genul vieţilor de eroi şi sfinţi, adică ai destinelor excepţionale, rupte de albia vieţii oamenilor obişnuiţi. Aceştia îi detestă, deoarece revolta lor le-⁠a adus pe cap asediul securităţii. Suferinţele lor nu au fost bobul de grâu care să rodească în conştiinţe, ci zădărnicie, dacă nu chiar surse de efecte antisociale. Folosirea timpului imperfect, al poveştilor şi repetitivităţii, diminuează grozăvia represiunii, iar timpul viitor este de asemenea menit să disloce evenimentele dintr-⁠un anume timp şi loc într-⁠un pattern de basm sau de curriculum vitae din manualele şcolare, poreclele sporind şi ele vulgaritatea jargonului: „În închisori, Şovarna va încorpora efigia căposului iremediabil: va sfida ordinele, va refuza să muncească, se va lua la harţă cu gardienii. Un rebel cu predispoziţii colerice, ripostând verbal la orice jignire”. Despre AFDRP ni se spune că membrii au făcut concesii regimului, iar despre gruparea din jurul revistei Gândirea, că au fost „criminali de război”: „Peste o lună va fi arestat şi trimis la spitalul închisorii Văcăreşti, unde îi va cunoaşte pe cei din lotul criminalilor de război: Istrate Micescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr”.

Scopul declarat al cărţii nu necesita efortul scrierii ei, deoarece oricine, cu un crâmpei de imaginaţie, cunoaşte răspunsul întrebării pe care şi-⁠a pus-⁠o autorul, măcar din lectura cărţii lui Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru: „metamorfoza spiritului în condiţii de exterminare”. Câte studii de filosofie sunt necesare pentru a-⁠ţi răspunde la întrebarea dacă, la închisoarea Piteşti, doi gemeni puşi să se tortureze unul pe altul au fost culpabili moral sau de vină a fost scenaristul?… Credem că e mai bine fără studii, deoarece autorul răspunde că de vină sunt deţinuţii, care au fost deopotrivă victime şi torţionari… Dacă citeşte un neavizat aceste rânduri, acum sau în viitor, cei încriminaţi vor fi receptaţi ca atare. Făcând parte dintr-⁠o generaţie care nu a învăţat adevărata istorie în şcoală, încerc să suplinesc lipsa prin lecturi. Citesc într-⁠un număr al revistei Universul din 1936, de exemplu, că, la stânga publicaţiei incriminate, Gândirea, se afla în acel moment „descreerata de Ana Pauker şi spelunca ei din Sărindar.” Ea nu a venit în România pe tancuri, ci încă din anii ’30 organiza revolte în stradă la Timişoara, iar rudele ei editau Dimineaţa, un ziar de propagandă pro-⁠sovietică. Oare unde vor fi fost criminalii de război sau de revoluţie?…

Nu doar un filosof, dar oricare intelectual încearcă să-⁠şi explice fenomenele, nu doar să le descrie. Au fost autorii confesiunilor victimele unor psihopaţi sau, cum susţine Nicolae Noica, reprezentanţi ai elitelor exterminate sistematic după modelul Rusiei bolşevice? Întrebarea cine erau aceşti oameni, de ce au fost închişi, ce s-⁠a urmărit sunt mult mai importante decât ce culoare căpătau sau cum reacţionau la torturi. Se înţelege că, speculând cu lipsă de scrupule asupra mizeriei lor fizice, efectul e macularea imaginii lor publice. Reduşi de la două milioane – cifră avansată de Academia Română – la câţiva autori de memorii, foştii deţinuţi sunt prezentaţi drept cazuri individuale izolate, nu faţetă a destinului tragic al poporului: „Ce urmează de acum încolo este o secvenţă de istorie de tip tragic, în măsura în care acceptăm că un om, ca să atingă un rang tragic, trebuie să îndeplinească două condiţii: să se opună unei forţe în faţa căreia nu are nici o şansă; să aibă conştiinţa clară a împrejurării că nu poate decât să piardă. Altfel spus, e tragic omul care, împotrivindu-se unei forţe mai mari, o face ştiind de la început deznodământul. Aşadar, forţa îi venea din disperare, alături de un temperament irascibil, care îşi făcuse din onoare un blazon care nu îngăduia terfeliri”. Lăsăm la o parte faptul că teoria genurilor nu e punctul forte al autorului: tipul uman care înfruntă forţe mai mari decât el fiind eroul, în vreme ce personajul tragic ispăşeşte o eroare de judecată. Foştii deţinuţi nu au fost nici una, nici alta, ci victime ale unui sistem care înlocuise legea cu planul de arestări. În general, au fost victime pasive ale unor scenarii absurde. Din istorie, suntem transpuşi însă în discursul caracteristic vieţilor de sfinţi însoţite de mirări specifice oamenilor din popor: „Şi fiindcă mizeria, bolile şi bătăile nu-l răpun, autorităţile încearcă în patru rânduri asasinarea lui, înscenându-i evadarea de sub escortă spre a-l împuşca, otrăvindu-l de-a dreptul sau încercând să-i rupă coloana vertebrală aruncându-l de sus, pe pragul uşii. Protejat de zei sau ocrotit de piaza bună, Olteanu scapă de fiecare dată cu viaţă. Să recunoaştem, asemenea cazuri de recalcitranţă penitenciară sunt greu de înţeles, cu atât mai mult cu cât protagonistul a apucat eliberarea, depunând după 1989 mărturie despre bolgia prin care a trecut. Rămâne totuşi întrebarea: de unde atâta putere în acest om? Din credinţă, din temperament, din protecţia astrelor, din graţie divină?”

Statutul deţinuţilor e diminuat prin reducţia lor metonimică sau la absurd („invalidul inclasabil”), prin înstrăinarea lor de normă şi lumea modernă cu ajutorul unor arhaisme care necesită recurs la dicţionar: „duhul mefitic”, „nacafaua detenţiei”. Dintr-⁠un impuls necunoscut, dar coeficient cu apărarea istoriei totalitariste, autorul „dezistoricizează”, aruncând vina instituţiilor juridice şi politice în curtea Providenţei: „Cuvântul «pacoste» e cel mai nimerit pentru a surprinde esenţa fenomenului: un om îşi dezvăluie latenţele spiritului numai dacă e lovit de nenorocire. În schimb, în condiţii normale, ferecat sub imperiul obişnuinţei, el trăieşte amoral: se mişcă în virtutea inerţiei, fără să bănuiască ce filon de energii poartă în sine. Abia când se loveşte de pragul de sus începe să-şi afle putinţele ascunse. Şi abia acum devine moral. A te lovi de prag înseamnă a-ţi întâlni pacostea. Pe vremuri, la pacoste se spunea «nacafa», cu intenţia de a-i da o tentă providenţială, de destin impersonal. Nu orice necaz e o pacoste, ci numai cel pe care ţi-⁠l rezervă soarta.”

Folosind persoana întâi plural, autorul se identifică abuziv cu o umanitate generică, în vreme ce martirii naţiunii, aparţinând elitelor profesionale şi sociale, sunt ostracizaţi, expediaţi în cele in urmă în lumea de dincolo: „Prin urmare, «verificarea» unui sfânt în vederea «sanctificării» cere drept condiţie mistificarea de sine însuşi prin chemare de sus. Atât doar că sfântul nu se mistifică cu de la sine putere, ci numai prin harul care îl umple, de aceea a fi sfânt nu e un merit, ci o vocaţie înspăimântătoare. Iată motivul pentru care noi ne uităm la el cu groază şi el se uită la noi cu milă”.

Cu timpul, autorul se lasă prins de vârtejul gândurilor şi resentimentelor, cenzura impusă oricărui autor de discurs public, unde opiniile pot fi diferite de ale noastre, dispare, subconştientul său ideologic ieşind la suprafaţă în literă, nu doar prin insinuare: „Etic vorbind, sfântul e o fiinţă stingheritoare şi neplăcută, lipsită de darul molipsirii prin exemplu personal. Cu alte cuvinte, sfântul nu poate fi model pentru semeni, nimănui netrecându-i prin minte să imite viaţa unui Gafencu: vârât la închisoare la 20 de ani, nu mai iese de acolo, murind la 33 de ani, într-o stare de graţie pe care martorii au considerat-o ca fiind atinsă de sfinţenie. Că pentru noi, laicii degustători de frumos, sfinţenia e un termen vid menit a ne consterna e un fapt a cărui evidenţă se simte din clipa în care începem să ne pronunţăm asupra lui”.

Citim tot mai consternaţi portretul lui Gafencu: „Figură pelorică fără însuşiri frumoase…. apariţie monstruoasă care nu numai că nu ne delectează defel, dar chiar ne indispune prin spectacolul suferinţei îndurate. Gafencu e inestetic prin decorul de bolgie în care moare. (…) un personaj execrabil care încalcă regula democratică a mediocrităţii laice… un spectru inefabil care irită raţiunea”. Concluzia: „Slab în lume şi puternic în singurătate, sfântul nu e atracţios (sic!…) sub unghi lexical, de aceea vorba sa e clorotică (?!?) până la secime (?!…) mortuară.”

Furia sa se abate însă cu cea mai mare forţă asupra lui Gheorghe Calciu, cel care a dat peste cap la proces încercarea lui Nikolski de a trece ororile Piteştiului în seama legionarilor lui Horia Sima. Calciu este despuiat metodic de atributele omeneşti, atât în plan fizic, cât şi moral, redus în cele din urmă la noul (iată un capitol unde autorul, adept al materialismului marxist în epoca indeterminării şi non-⁠localizării cuantice, e la curent cu teorii recente) strămoş al omului, lemurianul: mogâldeaţa din Mahmudia… bucăţii acesteia de om… aschimodia de Calciu… lemur rarisim… liliputanul cu ochi mari şi voce blândă… lepros… Înverşunrea îi afectează grav interpretarea: „În dimineaţa aceea de Paşte nu m-am întors cu faţa la perete. Gardianul a deschis uşa şi m-a văzut. A avut aşa, un moment de ezitare, s-a tras înapoi. Că ei totdeauna se aşteptau parcă să fie bătuţi, sau să sar de gâtul lor. Eu i-⁠am spus: «Hristos a înviat!» El s-a uitat la mine, s-a uitat la gardienii din spate, apoi s-a întors şi mi-a răspuns: «Adevărat a înviat!»” (p. 101) Scena are o raritate de antologie grotescă: într-un grup de desfiguraţi, un lepros aruncă o lumină şi desfiguraţii se înviorează”.

De la partenerul unui dialog în care era luată apărara lui Mircea Vulcănescu, publicată în Contemporanul cu un timp în urmă, autorul pare să fi suferit o schimbare la faţă…

Maria-⁠⁠Ana Tupan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here